Calul si semnificatia sa pentru gospodariile rurale

Pentru agricultura din zonele rurale ale României, calul reprezintă o necesitate vitală. Eclipsat multă vreme de explozia mijloacelor tehnice, decimat în mod fizic, devenit supă pentru porci, calul s-a înfruntat, de fapt, cu un adversar inegal, cu o putere foarte mare: petrolul.

---

O dată cu apariţia crizei energetice şi cu scumpirea exagerată a produselor petroliere, calul revine în actualitate ca principală sursă de energie neconvenţională pentru tracţiune. În zona de câmpie, pentru lucrările agricole, deşi se pot mecaniza în întregime, totuşi calului i se găseşte utilitatea la transporturi uşoare şi de volum ale îngrăşămintelor naturale sau chimice în câmp, la transportul furajelor şi al gunoiului şi la transporturile ce se efectuează în gospodării individuale, fapt care justifică creşterea şi întreţinerea unui efectiv de patru cai la 100 de hectare de teren agricol. În zona de deal şi, în special, în zona muntoasă, necesarul este de 6 cai la 100 de hectare de teren agricol, deoarece lucrările agricole nu pot fi în întregime mecanizate. Pe terenurile cu pantă mai mare de 17 grade sporesc consumurile de carburanţi, din cauza opririlor dese, a întoarcerilor scurte, a urcării şi coborârii periculoase. De asemenea, terenul accidentat, drumurile impracticabile sau lipsa acestora duce la necesitatea efectuării transporturilor aproape în întregime numai cu cai. Agricultura montană, pe suprafeţe mici şi razleţe, aflate pe terenuri accidentate, este de neconceput fără prezenţa cailor. Problema transportului îngrăşămintelor naturale pe fâneţe, păşuni, mici ogoare, grădini, a fânurilor de pe fâneţe la grajdurile de animale, a pietrei de construcţie, a lemnului din păduri etc., pe drumuri înclinate, sinuoase, multe înguste şi denivelate, sau transporturile pe terenurile lipsite de drumuri, inclusiv a animalelor şi persoanelor, micile arături şi grăpări este una reală în zona montană. Aceste activităţi agricole mărunte şi multiple, care necesită neapărat energie, se înscriu ca necesităţi clare pentru creşterea de cabaline, lucru reflectat în dinamica actuală a efectivelor la nivel naţional faţă de creşterea celorlalte specii de animale. În această zonă, o gospodărie creşte unul sau doi cai şi se ocupă şi cu cărăuşia pentru nevoile de transport ale sătenilor sau se află antrenată în activităţi forestiere.
O înviorare a creşterii efectivelor de cabaline în zona montană este în strânsă legătură cu un proces general de înviorare a zooculturii montane, deoarece sporirea numărului de cai îşi are raţiunea doar în condiţiile sporirii trebuinţelor de deservire a activităţilor agricole. Una dintre orientările care pot contribui din plin la relansarea calului în zona de munte o constitue dezvoltarea
agroturismului, în perspectiva dezvoltării acestuia şi în munţii noştri, după sistemul francez sau englez, prin plimbările călare între o localitate şi alta, prin practicarea călăriei de la un han turistic la altul sau la staţiunile montane de odihnă, cum ar fi: Braşov, Sinaia, Predeal etc. Dezvoltarea creşterii calului mai priveşte şi punerea la punct a unei mici industrii locale, legate de mijloacele de transport hipo, cu efecte benefice asupra creării unor locuri noi de muncă pentru conducătorii de atelaje - căruţe, sănii, şarete sau pentru cei care se ocupă de confecţionarea de hamuri, şei, potcoave, lanţuri, precum şi a unor obiecte ornamentale legate de agroturism.

Calul
În actuala conjunctură prin care trece agricultura noastră, calul a revenit în actualitate din raţiuni economice, practice, ca o sursă importantă de energie, de materii prime şi de produse animaliere, şi mai ales sociale, pentru obţinerea preparatelor biologice, agrement şi pentru sport. Reprivatizarea agriculturii şi preţurile exagerate pentru efectuarea lucrărilor agricole au readus în actualitate creşterea cabalinelor, în general, şi a celor de muncă în special, îmbunătăţindu-se ca o necesitate pentru transporturi operative de volum mare. De asemenea, calul mai poate fi folosit şi
în construcţii, silvicultură, minerit şi, uneori, pentru necesităţile armatei, pentru paza frontierelor sau pentru Poliţia Călare. Aceste nevoi impun obligativitatea sporirii rapide a efectivelor de cabaline şi o ameliorare rapidă a acestora, în direcţia sporirii capacităţii de muncă, a forţei de tracţiune. Din motivele enumerate, considerăm că se impun măsuri corespunzătoare pentru organizarea reproducţiei, în vederea sporirii procentului de fecunditate şi natalitate, care încă se menţine sub valorile considerate satisfăcătoare. Monta la cabaline este sezonieră, trebuind să aibă loc în lunile martie-iunie, pentru ca după o gestaţie de 335-340 de zile, fătarea să aibă loc în perioada de sfârşit de iarnă, început de primăvară, când animalele sunt folosite mai puţin la muncă şi iepele pot fi scutite de efort cel puţin 3-4 săptămâni înainte şi după fătare. Specialiştii de la camerele agricole ce urmează a fi înfiinţate trebuie să se preocupe şi de asigurarea necesarului de reproducători, în raport cu numărul de iepe apte şi nominalizate pentru montă, prin preluarea acestora de la depozitul de armăsari. Totodată, acestor armăsari trebuie să li se asigure condiţii optime de adăpostire, îngrijire, hrănire, pentru a-i menţine în condiţii de reproducţie, pentru a putea efectua monta la un număr cât mai mare de iepe (50-60 de capete). Durata căldurilor la iapă este în medie de 9 zile, iar momentul optim al montei este aproximativ la mijlocul acestei perioade. Deoarece nu se cunoaşte începutul intrării în călduri, este necesar ca imediat, chiar în ziua depistării, iapa să fie dusă la montă şi aceasta să se repete din două în două zile, respectiv de 3-4 ori pe un ciclu, pentru prinderea momentului optim al ovulaţiei. Iepele în călduri se recunosc după starea de agitaţie şi nelinişte, reducerea poftei de mâncare, consum excesiv de apă, tumefierea vulvei şi intredeschiderea ei des (are loc clipirea clitorisului), mucoasa vulvară devine roşiatică. Iapa campează ca pentru urinare şi elimină un lichid filant, de culoare gălbuie. Iepele proaspăt fătate trebuie duse la montă în a 5-a zi după fătare, apoi în a 7-a şi a 9-a zi. Cele mai multe rămân gestante în a 9-a zi după fătare. Iepuşoarele se dau prima dată la montă la 3-4 ani, în funcţie de rasă şi de dezvoltarea corporală (65-70% din greutatea de adult). Pentru obţinerea de mânji sănătoşi şi viguroşi, care să se dezvolte corespunzător până la vârsta de 3-4 ani, când sunt puşi la muncă, este necesar ca iepele-mame să fie hrănite în mod raţional pe tot parcursul gestaţiei şi al lactaţiei. Alimentaţia iepelor-mame trebuie să asigure atât necesarul de întreţinere, cât şi necesarul pentru dezvoltarea fătului şi asigurarea producţiei de lapte pentru mânzul sugar, în special în primele trei luni de viaţă. Numai astfel se poate obţine un număr mai mare de mânji, se pot asigura acestora condiţii mai bune de viaţă, se poate reduce la minimum mortalitatea.

Victor VĂTĂMANU