Influența temperaturilor asupra culturii de grâu de toamnă

​Perioada de vegetație a grâului de toamnă, în condițiile din România, se încadrează, în general, între 270 și 300 de zile, ea depinzând de soi, dar mai ales de condițiile în care se cultivă. În această perioadă lungă de vegetație, asupra grâului de toamnă acționează factorii climatici, într-o amplitudine de variație deosebit de largă.

​În cele ce urmează vom prezenta influența factorului climatic, temperatura asupra vegetației culturii de grâu de toamnă.
Grâul asigură producții ridicate în zonele unde temperatura este scăzută la începutul vegetației, moderată în perioada de creștere intensă și relativ ridicată în perioada de coacere.
În condiții corespunzătoare de umiditate (aproximativ 15–20 mm apă în stratul arabil), durata procesului de răsărire este determinată de nivelul temperaturilor. Observațiile efectuate în România (O.Berbecel) au evidențiat pentru răsărire un necesar de 119 grade Celsius, temperaturi mai mari de 0 grade Celsius, cu limite de variație 100-140 grade Celsius. Pentru același proces sunt necesare 67 grade Celsius, temperaturi medii acumulate peste limita de 5 grade Celsius.
La temperatura de 15–18 grade Celsius răsărirea este energică, plantele sunt viguroase, cu potențial biologic ridicat. La asemenea temperatură, cu 30 mm umiditate accesibilă în stratul arabil, răsărirea grâului poate avea loc în 4–5 zile. În general însă, în condițiile ce se pot realiza în perioada de semănat a grâului de toamnă, durata optimă a răsăririi este de 10 zile. Durata răsăririi de 10-15 zile se poate aprecia cu calificativul bine; durata de 16–20 de zile cu calificativul satisfăcător; o durată mai mare 21-30 de zile se apreciază cu calificativul puțin favorabil sau nefavorabil.
După germinație are loc înfrățirea grâului, care se petrece în condiții optime la temperaturi mai scăzute (8-10 grade Celsius). Temperaturile mai ridicate din timpul perioadei de înfrățire sunt dăunătoare plantelor de grâu, în sensul că determină o prea mare creștere vegetativă și formarea nodului de înfrățire prea aproape de suprafața solului. În ambele situații se reduce rezistența la ger a grâului de toamnă.
Grâul de toamnă rezistă în perioada de iarnă la temperaturi scăzute de minus 15, minus 18 grade Celsius, iar soiurile mai rezistente, chiar la minus 20 de grade Celsius, la nivelul nodului de înfrățire. În zonele de cultură a grâului de toamnă sunt relativ rare cazurile când la nivelul nodului de înfrățire se înregistrează temperaturi atât de scăzute. Nodul de înfrățire este protejat de un strat subțire de pământ, iar când peste plante se așterne și un strat de zăpadă, pericolul scăderii temperaturii la limita critică este și mai redus, sau complet înlăturat. Nu trebuie pierdut din vedere în aprecierea datelor menționate mai sus că rezistența la temperaturile scăzute este strâns legată de factorii genetici.
Țesuturile aeriene ale plantelor de grâu se comportă diferit față de temperaturile scăzute. Astfel, frunzele mai bătrâne de la baza plantei sunt mai puternic vătămate decât frunzele tinere. Frunzele de la bază nu se mai pot reface, ele pierzându-se spre primăvară în proporție de 85-90 % (C.Milica și colab.). Frunzele mai tinere, din mijloc, au însă o capacitate de refacere mai bună.
Înainte de intrarea în iarnă, plantele de grâu de toamnă trec printr-un proces de adaptare la noile condiții de vegetație, proces care a primit denumirea de călire.
Călirea grâului – este procesul prin care plantele de grâu se pregătesc pentru a rezista la temperaturile scăzute din perioada rece a iernii. Procesul durează 40–50 de zile și se derulează în două faze: faza de acumulare a zaharurilor – când plantele acumulează zaharoza, glucoza etc și care se parcurge în 15–20 de zile, la temperaturi pozitive, de 10–15 grade Celsius ziua și 0-6 grade Celsius noaptea. În acest interval se acumulează intens acid ascorbic, fosfor și potasiu și se intensifică activitatea unor enzime (catalaza, peroxidaza și invertaza). După această fază plantele pot rezista până la minus 12 grade Celsius. Faza de deshidratare a celulelor și concentrare a sucului celular, care durează 15–25 de zile în condițiile unor temperaturi sub 0 grade Celsius, determinând plantele să elimine până la 50 % din apa liberă existentă în celule în spațiile intercelulare, concentrând astfel sucul celular. Conținutul de glucide din nodul de înfrățire depășește 25 % și poate ajunge la 30 % din substanța uscată (s.u.), fiind influențat de mai mulți factori: condiția de climă, soiul, data semănatului etc. Plantele după această fază pot rezista la temperaturi de până la minus 15, minus 20 de grade Celsius la nivelul nodului de înfrățire.
Rezistența la ger depinde și de însușirile genetice ale soiurilor, dar și de pregătirea plantelor pentru iernare, corelate cu data semănatului și încadrarea în epoca optimă, așa încât până la sosirea iernii să se asigure 40–50 de zile, timp necesar pentru o bună înrădăcinare, înfrățire și călire a plantelor.
După călire, în ciclul de vegetație al grâului urmează perioada de repaus din iarnă sau criptovegetația (vegetație ascunsă). Această perioadă din viața plantelor de grâu de toamnă, se caracterizează prin faptul că toate procesele fiziologice se derulează foarte încet, dând senzația că planta nu vegetează, de unde și denumirea de “criptovegetație” atribuită de cercetătorii italieni. În realitate, în această perioadă are loc în continuare absorbția azotului și transformarea lui în produși necesari metabolismului plantei.
Sunt mult mai rezistente la ger soiurile de grâu de toamnă la care stadiul de iarovizare se petrece într-un timp mai lung și la temperaturi mai scăzute. Soiurile de tipul tardivo-precoce sau tardivo-tardive, adică soiurile cu însușirea de “toamnă” foarte pronunțată, rezistă la ger mai bine și o durată mai lungă de timp. Trecerea din faza de rezistență în faza de nerezistență are loc mai târziu spre primăvară, fapt deosebit de important pentru regiunile cu ierni mai lungi, întâlnite în cea mai mare parte din regiunile în care se cultivă grâul în România.
Pericolul cel mai mare pentru plantele de grâu de toamnă nu-l prezintă de fapt temperaturile scăzute din timpul iernii, mai ales când solul este acoperit cu zăpadă, ci temperaturile scăzute venite brusc, înainte ca plantele să-și fi parcurs întregul proces de călire, precum și temperaturile scăzute, venite de asemenea brusc primăvara, după ce plantele au trecut din faza de rezistență în faza de nerezistență, când plantele și-au reluat procesele de creștere și au trecut la stadiul de lumină.
La ieșirea din iarnă, grâul de toamnă suferă într-o măsură mai mare la temperaturile scăzute și din cauza duratei lungi de “repaus”, durată în care plantele slăbesc, consumând din substanțele de rezervă pe care nu le pot reface total în timpul iernii.
Primăvara, când plantele intră în stadiul de lumină, cresc și cerințele față de temperatură. Astfel, până la alungirea paiului sunt favorabile temperaturile de 8-10 grade Celsius, în perioada alungirii paiului de 14-18 grade Celsius, iar la înspicare de 16-18 grade Celsius. Înflorirea, polenizarea și fecundarea se desfășoară normal și când în timpul acestor faze temperatura aerului oscilează între11 grade Celsius (noaptea) și 25 grade Celsius (ziua).
Cele mai prielnice temperaturi sunt considerate însă cele cuprinse între 16 și 20 grade Celsius. În perioada de umplere a bobului, temperatura de 20 de grade Celsius asigură condiții optime pentru acumularea substanțelor de rezervă și maturarea treptată a boabelor.
Temperaturile prea ridicate din perioada de formare a paiului și până la sfârșitul vegetației sunt dăunătoare grâului și efectul lor negativ se accentuează puternic dacă sunt însoțite de insuficiența umidității din sol și aer. Astfel, în perioada de alungire a paiului temperatura ridicată mărește ritmul de creștere al acestuia, fapt ce determină o slăbire a rezistenței la cădere, din cauza dezvoltării slabe a țesuturilor. Temperatura prea ridicată din perioada înspicatului și umplerii bobului împiedică o bună polenizare și fecundare și respectiv accentuează fenomenul de pălire.
 
Victor Vătămanu