Particularități morfo-biologice la cultura de sparanghel

​Sparanghelul este o plantă perenă, originară din Europa și Asia. Se cunosc și alte specii, cu alte utilizări decât legumicole. Datele istorice arată că această plantă era cunoscută de egipteni, de greci și era cultivată de romani. Ulterior, din cantonarea sa în Spania, s-a extins în mai multe țări din Europa, cum ar fi: Germania, Belgia și Olanda, iar apoi în sudul Franței, unde se presupune că a fost adus de către arabi. 

​În secolul al XVIII-lea, sparanghelul de Olanda, strămoșul formei actuale de cultură, a fost adus și în Franța, unde s-a bucurat de o preocupare însemnată, atât în ceea ce privește cultura cât și selecția sa, aici apărând în 1805 soiul d’Argenteuil, care în unele locuri se cultivă și astăzi. Tot aici au fost inovate diferite modele de cultivare, Franța devenind cel mai important cultivator de sparanghel.
În România, sparanghelul a fost introdus în cultură în perioada dintre cele două războaie mondiale, mai cu seamă în jurul orașelor mari: București, Cluj, Craiova, Arad, Timișoara. În prezent, cultura sa este ca și inexistentă, fiind întâlnit numai întâmplător la unii grădinari individuali, care știu cum să-l aprecieze și să-l consume.
Sparanghelul se cultivă pentru lăstarii săi etiolați, care se obțin normal în lunile aprilie-mai, fiind consumați ca preparate speciale sau sunt folosiți de industria alimentară pentru conserve. Valoarea alimentară a acestora este deosebită, fiind vorba de lăstari în plină creștere, pe baza substanțelor de rezervă din rizom.
 
Particularități morfologice și biologice
Sparanghelul, fiind o plantă perenă, poate dura pe același loc o perioadă de 10–20 ani.
Rădăcina – plantele au un sistem radicular foarte puternic, format din rădăcini numeroase, rezultate din baza rizomilor, răspândite pe o rază mare în sol. Ele au aproape aceeași grosime pe toată lungimea lor și se termină cu un vârf tare în formă de gheară. De la an la an, sistemul radicular evoluează ascendent, deoarece rădăcinile bătrâne pier iar cele tinere se formează mai sus, și anume la baza mugurilor noi porniți din rizomi. În felul acesta mugurii se formează an de an tot mai aproape de suprafața solului, antrenând și sistemul radicular.
Tulpina – în perioada de repaus, este formată din rizomi scurți, cărnoși, groși cu vârful rotund sau ascuțit. Puieții care au vârful lăstarilor rotund, trebuie folosiți la înființarea plantațiilor întrucât sunt mai productivi. La pornirea vegetației, lăstarii cresc la început pe seama substanțelor de rezervă acumulate în rizomi. Măsurile agrotehnice aplicate culturii, după terminarea perioadei de recoltare, urmăresc asigurarea rezervelor în rizomi. Lăstarii apăruți în prima zi la suprafața solului capătă o culoare verzuie, își schimbă gustul, își pierd calitățile și au o valoare comercială scăzută. Tulpinile aeriene ale sparanghelului sunt verzi, cilindrice și foarte ramificate. Tulpina aeriană ajunge uneori până la 2 metri înălțime, având rolul să asimileze substanțe de rezervă și să le depună în rizomi, asigurând astfel recolta anului următor. Primăvara, la recoltare, o parte din lăstari se lasă pentru a forma tulpini aeriene.
Frunzele – cele adevărate sunt modificate, având forma unor solzi. Ceea ce se numesc curent frunze, sunt în realitate ramificații lineare, foarte fine, filiforme, aciculare ale tulpinii, denumite filocladii. La nodurile tulpinii și în special la baza ultimilor ramificații, se găsesc solzi mari, care sunt frunze adevărate, modificate.
Inflorescența – sparanghelul este o plantă dioică, sau poligamă. Plantele mascule dau producție mai bună decât cele femele.
Florile – sunt unisexuate, însă în proporție redusă sunt și flori hermaphrodite.
Fructul – este o baca, de culoare roșie, cu 3 loji, fiecare cu 1–3 semințe.
Semințele – au formă tronconică, cu tegumentul foarte tare și de culoare neagră. Facultatea germinativă este de 85–95 % și se păstrează 4–5 ani. Un gram conține 40-50 semințe. Germinarea semințelor se produce în 15 zile în răsadnițe calde și în 28-30 zile în condiții de câmp.
Soiuri și hibrizi – unul din cele mai răspândite soiuri este d’Argenteuil. Acesta face parte din grupa celor care au nevoie de bilonare pentru a forma lăstari etiolați de calitate.
Din sortimentul mondial se pot cita: Timpuriu d’Argenteuil, Tardiv d’Argenteuil, hibrizi dubli ca: Diana, Junona, Minerva și Lara (create în Franța), sau create de marile, firme de semințe, ca: Gijnlim F1, Boonlim F1, Franklim F1, Venlim F1 sau timpuriu d’Argenteuil verde.
În urma cercetărilor desfășurate în țările mari cultivatoare, au fost create soiuri sau chiar hibrizi care aparțin grupei “sparanghel verde”, la care nu mai este necesară bilonarea plantelor.
 
Cerințe față de factorii de vegetație
Căldura – specie foarte rustică, sparanghelul suportă, fără pagube, atât iernile foarte aspre cât și verile cu călduri excesive și prelungite, fapt ce face ca această specie să poată fi cultivată în întreaga țară.
Umiditatea – sparanghelul refuză excesul de umiditate al solului și de aceea dacă terenul nu are drenaj natural, se impune drenarea la înființarea culturii.
Hrana – sparanghelul este un mare consumator de azot, de aceea, la înființarea plantațiilor terenul se fertilizează cu cantități mari de îngrășăminte organice, 60–80 tone/hectar gunoi de grajd aplicat în șanțurile de plantare și completat apoi, la fiecare 2–3 ani, cu 30–40 tone/hectar gunoi de grajd descompus. Procedând în felul acesta se poate să se substituie folosirea îngrășămintelor chimice. Se pot folosi, în fiecare an, începând cu cel de al patrulea an de la înființare, la pornirea în vegetație: 100–150 kilograme N, 40–80 kilograme P2O5 și 40–70 kilograme K2O, ultimul sub formă de sulfat de potasiu. Nu suportă îngrășăminte chimice cu clor, căci acestea distrug lăstarii tineri. Este bine ca îngrășămintele chimice să fie aplicate în amestec cu îngrășămintele organice (gunoiul de grajd) aplicat fazial începând cu al patrulea an de la înființarea culturii.
Solul – cultura reușește pe orice tip de sol normal evoluat, din punct de vedere pedologic și agrochimic, de la solurile ușoare-nisipoase, până la cele luto-argiloase, cu condiția să fie fertile sau bine fertilizate.
Sparanghelul este rezistent la secetă, putând ocupa în asolament solele în care apa de irigare nu ajunge, sau pe platouri, în care sursele de apă lipsesc. În schimb, excesul de apă poate avea efecte nefavorabile pentru plantă.
 
Victor Vătămanu