Agricultura regenerativă în România: între necesitate și tendință emergentă

În contextul schimbărilor climatice accelerate, al degradării solului și al presiunii tot mai mari pentru producții durabile, agricultura regenerativă începe să capete contur și în România. Deși încă la început de drum față de alte țări europene, fermierii români încep să înțeleagă beneficiile acestui sistem agricol, care promite nu doar să mențină productivitatea, ci și să refacă resursele naturale și biodiversitatea.
Agricultura regenerativă este un sistem de practici agricole care urmărește îmbunătățirea sănătății solului, creșterea biodiversității, sechestrarea carbonului în sol și reducerea impactului negativ asupra mediului. Nu este o metodă unică sau rigidă, ci un set de principii care pot fi adaptate în funcție de specificul fiecărei ferme. Practicile includ utilaje specializate în lucrări minime ale solului, acoperirea solului cu culturi permanente sau covoare vegetale, rotația culturilor, integrarea vietăților în sistemul agricol și evitarea substanțelor chimice în exces.
 
În România, conceptul de agricultură regenerativă este relativ nou, dar interesul crește de la an la an, susținut de reușitele unor fermieri, tendințele europene, dar și de noile politici agricole care promovează tranziția către sisteme agroecologice. Câțiva fermieri, în special cei mari dar și cei care activează în zone cu soluri degradate, au început să experimenteze tehnicile regenerative.
Zonele cele mai active sunt unde fermierii se confruntă cu probleme de compactare a solului, pierderi de materie organică și secetă accentuată. Aici, agricultura fără arătură (no-till/min-till) și culturile verzi sunt din ce în ce mai utilizate.
La nivel instituțional, Planul Național Strategic 2023–2027 oferă unele oportunități de sprijin pentru practici regenerative, în special prin eco-schemele care vizează acoperirea solului și diversificarea culturilor. De asemenea, AFIR permite finanțarea unor utilaje specifice agriculturii conservative (semănători directe, grape cu discuri, etc.).
 
Adoptarea pe scară largă a agriculturii regenerative în România este încă îngreunată de câteva obstacole. În primul rând, este vorba despre rezistența la schimbare și lipsa de informare.
Mulți fermieri asociază performanța agricolă cu intervențiile intensive și nu au încredere că un sol mai puțin lucrat poate oferi producții competitive.
Pe de altă parte, tranziția implică investiții inițiale importante, mai ales în utilaje specializate și în formare profesională. În lipsa unor politici clare de susținere și a unei strategii coerente la nivel național, fermierii se bazează în mare parte pe inițiative proprii sau pe colaborări private.
Tot mai mulți tineri fermieri, cu formare în agronomie sau ecologie, îmbrățișează modelul regenerativ și îl promovează ca o soluție viabilă pentru viitorul agriculturii. De asemenea, fermele ecologice încep să adopte practici regenerative ca extensie firească a sistemului lor de producție.
Un alt vector important al schimbării îl reprezintă cererea consumatorilor.
Produsele obținute prin metode sustenabile câștigă teren, iar trasabilitatea devine un criteriu important în decizia de cumpărare. Agricultura regenerativă oferă acest avantaj printr-un sistem integrat și transparent de gestionare a fermei.
 
Agricultura regenerativă în România este mai mult decât o tendință — este o necesitate de adaptare la realitățile climatice și economice actuale. Deși implementarea ei se află încă într-o etapă incipientă, semnalele sunt pozitive: există deschidere, exemple de succes și un context favorabil.
Viitorul aparține fermierilor care vor ști să combine tradiția cu inovația, pentru o agricultură profitabilă și responsabilă.

​Simona Munteanu