Agricultura românească între blocaj financiar și nevoia de reformă

Agricultura din România se confruntă cu o problemă structurală care depășește subvențiile și tehnologia: finanțarea fermelor.
În acest sector, fluxul de numerar nu funcționează după aceleași reguli ca în alte industrii. Veniturile fermierilor sunt concentrate în perioade scurte ale anului, legate de recoltă, în timp ce cheltuielile majore apar încă din primele luni pentru achiziția de semințe, îngrășăminte, pesticide și combustibil. Această structură financiară face ca fermele să fie extrem de vulnerabile, iar investițiile în tehnologie, irigații sau modernizarea echipamentelor rămân adesea doar intenții, dacă nu există mecanisme adecvate de finanțare.
 
Auzeam zilele trecute ideea ca, în condițiile actuale, fermierii au nevoie urgentă de credite pentru inputuri agricole cu dobândă 0%, subvenționate de stat, pe o perioadă determinată. Modelul propus presupune plata directă a distribuitorilor de către bănci, iar fermierii rambursează doar principalul după recoltare. În plus, stocurile de cereale ar putea deveni garanții primare, facilitând astfel accesul la finanțare. Fără un astfel de instrument, fermele se confruntă cu blocaje financiare severe, iar capacitatea lor de a investi în modernizare și creșterea eficienței rămâne limitată.
Această abordare ar oferi predictibilitate și ar permite fermierilor să își planifice mai bine activitatea anuală, reducând presiunea financiară din perioadele critice. Practic, creditarea inteligentă devine „aerul” de care fermele au nevoie pentru a funcționa, pentru a plăti inputurile și a menține investițiile în desfășurare.
 
O altă componentă a aceleași idei, esențială reformei, se spunea că este creșterea stabilității contractelor de arendă. Durata minimă propusă, de șapte ani, ar oferi fermierilor predictibilitate și siguranța necesară pentru a investi pe termen lung în teren și echipamente. În paralel, facilitarea schimburilor de teren prin recunoașterea lor ca utilitate publică, eliminarea taxelor de transfer și reducerea costurilor notariale ar încuraja comasarea suprafețelor.
Aceste măsuri ar crește eficiența economică și ar diminua barierele care împiedică accesul la creditare, în special atunci când durata contractelor este mai scurtă decât scadența unui împrumut.
 
Agricultura românească nu poate rămâne spectator la propria subminare. Fără intervenții rapide și coerente în domeniul finanțării și al stabilității terenurilor, fermele riscă blocaje financiare care afectează nu doar profitabilitatea, ci și continuitatea producției.
Creditarea adaptată realităților agricole, împreună cu predictibilitatea contractelor și stimulente pentru comasarea terenurilor, reprezintă pași esențiali pentru dezvoltarea durabilă a sectorului.
Această reformă spun specialiștii în domeniu, nu mai este o opțiune, ci o urgență. Fiecare fermă are nevoie de cashflow stabil pentru a funcționa, a investi și a crește productivitatea.
În lipsa unor instrumente financiare dedicate și a unui cadru legal predictibil, agricultura românească riscă să rămână captivă în cicluri repetitive de subfinanțare și investiții ratate.

Simona Muinteanu