Împărțirea terenurilor pe categorii de folosință nu redă în totalitate caracteristicile acestora. Trebuie cunoscută calitatea acestora, dacă sunt afectate sau expuse unor fenomene negative (eroziune, înmlăștinire etc.) În România, terenurile arabile se pot grupa în cinci clase de calitate (Gh. Budoi și A. Penescu, 1996). Aprecierea calitativă a terenurilor agricole se poate face prin metoda bonitării, inițiată și dezvoltată în cadrul Institutului Național de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie, dar și prin metoda elaborată de Institutul de Geodezie, Fotogrametrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului.
Clasificarea solurilor după Institutul Național de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie are la bază bonitarea a patru grupe de factori ecologici.
Din totalul de 100 de puncte, se atribuie convențional fiecărei grupe următoarea pondere maximă: solul, cu toate însușirile sale (50 puncte): clima (temperatură și precipitații) – 10 puncte; relieful (înclinarea pantei) – 15 puncte; apa freatică (adâncimea) – 15 puncte.
Terenurile care totalizează între 1 și 20 de puncte sunt considerate foarte slabe. În vederea cultivării, aceste terenuri necesită lucrări speciale de ameliorare (nivelare, modelare, desecare, irigare, fertilizare puternică etc.). Terenurile care au note de la 91 la 100 au cea mai bună fertilitate (Gh. Budoi și A. Penescu, 1996).
În cadrul Institutului de Geodezie, Fotogrametrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului a fost elaborată metoda de încadrare a terenurilor agricole în 6 clase de fertilitate (calitate).
Din clasele I- V fac parte terenurile agricole, iar în clasa a VI-a sunt incluse terenurile neproductive. În clasa I sunt încadrate terenurile arabile, lipsite de orice restricție sau fenomene de degradare, și cuprinde soluri profunde, cu textură mijlocie și situate pe pante sub 5%.
Pe măsură ce apar restricții, terenurile sunt încadrate în celelalte clase, ajungând ca în clasa a V-a să fie încadrate terenuri cu degradare foarte puternică (erodate, sărăturate etc.). Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acțiune complexă de cercetare și apreciere a capacității de producție a terenurilor, pe baza cunoașterii aprofundate a condițiilor ecologice ale acestora și a cerințelor plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a acestor condiții pentru fiecare folosință și cultură în parte.
Sistemul de bonitare a fost conceput în cadrul unei scări de 100 de puncte, împărțite în clase de favorabilitate sau de bonitare a terenurilor pentru diferite plante și categorii de folosință, după cum urmează:
-clasa I (81-100 puncte): terenuri cu soluri foarte fertile, profunde, cu textură mijlocie, permeabile, neafectate de degradare (sărăturare, eroziune, alunecări, exces de umiditate etc.) situate pe suprafețe plane sau foarte slab înclinate, în condiții climatice (temperatură și precipitații) favorabile pentru culturi;
-clasa a II-a (61-80 de puncte): terenuri cu soluri foarte profunde, cu textură mijlocie sau mijlocie-fină, cu permeabilitate bună sau mijlocie-mică, slab afectate de fenomenele de degradare (sărăturare, eroziune, exces de umiditate etc.), situate pe suprafețe plane sau slab înclinate, cu condiții climatice (temperatură și precipitații) favorabile pentru culturi;
-clasa a III-a (41-60 de puncte): terenuri cu soluri mijlocii fertile, profunde sau moderat profunde, cu textură mijlocie, mijlocie grosieră sau fină, moderat afectate de fenomene de degradare (sărăturare, eroziune, exces de umiditate etc.), situate pe suprafețe plane sau mijlociu-înclinate, în condiții climatice (temperatură și precipitații) moderat favorabile pentru culturi;
-clasa a IV-a (21-40 de puncte): terenuri cu soluri slab fertile, frecvent scheletice sau cu rocă dură la adâncime mică, cu textură variată (grosieră până la fină), puternic afectate de fenomene de degradare (sărăturare, eroziune, alunecări active, exces de umiditate etc.), în condiții climatice puțin favorabile pentru culturi;
-clasa a V-a (0-20 de puncte): terenuri cu soluri foarte slab fertile, improprii pentru folosința arabilă (soluri foarte puternic afectate de fenomene de degradare – sărăturare, eroziune, exces de umiditate etc.).
Metodele prezentate permit ierarhizarea calitativă a terenurilor, dar nu exprimă integral valoarea acestora.
Încă din anul 1936, profesorul Amilcar Vasiliu arăta că pentru stabilirea valorii agricole a unui sol, în ansamblul ei, orice clasificare naturală trebuie întregită cu aportul evaluării economice.
Condițiile economice nu influențează calitatea unui teren, dar măresc cheltuielile de exploatare. În cadrul Institutului Național de Cercetări pentru Economia Agrară, s-a propus corectarea notei de bonitare naturală în funcție de forma parcelelor, de starea drumurilor și de distanța terenului față de centrele gospodărești. Datorită condițiilor economice diferite, terenurile agricole aflate în aceeași clasă de bonitare (calitate) naturală, pot avea rezultate economice prin care să se diferențieze unele de altele. Creșterea cheltuielilor de exploatare influențează venitul net, care rezultă prin diferență dintre venitul brut și cheltuielile de producție. Cunoașterea cantitativă și calitativă a învelișului de sol dintr-un anumit areal permite folosirea lui cât mai rațională în agricultură, în ceea ce privește modul de folosință: arabil, pășuni, fânețe, pomicultură, viticultură etc.
Cunoscând nota medie de bonitare a unui teren agricol, se poate evalua potențialul lui de producție, prin înmulțirea notei medii de bonitare cu echivalentul în kilograme-recoltă al unui punct de bonitare. Fertilitatea solului are un conținut deosebit de complex și este o funcție a tuturor însușirilor solului. Ea se formează de-a lungul procesului de solificare, ca urmare a acțiunii tuturor factorilor care determină acest proces.
Fertilitatea solului se dezvoltă și se modifică o dată cu evoluția solului.
Fertilitatea, ca însușire esențială a solului, se poate exprima mai mult sau mai puțin diferit, ca: fertilitate naturală, fertilitate artificială, fertilitate relativă, fertilitate potențială etc. (Gh. Budoi și A. Penescu, 1996). Fertilitatea naturală se formează ca rezultat al procesului natural de formare a solului și depinde de toți factorii pedogenetici. La solurile necultivate, fertilitatea naturală se mai poate numi și fertilitate inițială. Fertilitatea artificială este cea care se formează în urma intervențiilor omului prin diferite măsuri agrofitotehnice și ameliorative. Fertilitatea artificială se adaugă fertilității naturale, pe care o modifică într-un sens sau altul, în funcție de specificul măsurilor practicate.
Fertilitatea relativă este fertilitatea modificată în raport cu anumite specii sau grupe de plante, condiții de climă, metode agrofitotehnice practicate etc.
Fertilitatea potențială este expresia posibilităților maxime ale solului de a pune la dispoziția plantelor condiții de viață, dar care, din anumite motive, nu se manifestă complet.
Fertilitatea efectivă este fertilitatea care se evidențiază când solul este cultivat.
Ea indică gradul de asigurare a plantelor cu factorii de vegetație și se reflectă prin nivelul recoltelor obținute.
Victor Vătămanu
