MOTTO: „Orice ar fi, orice s-ar întâmpla Nimic nu este rezolvat temeinic, Dacă nu este rezolvată Problema țărănească”
Problema țărănească – Adrian Păunescu
Cunoscut este faptul că până în 1989, agricultura României, așa etatizată și cooperativizată cum era, producea hrană pentru o populație de peste 50 de milioane de consumatori.
Așa se explică și impresionantele exporturi de produse agricole cu care erau compensate creditele externe contractate pentru edificarea unei industrii, ce s-a dovedit că nu a putut ține întru totul pasul cu cerințele pieței și cu tehnologia de nivel mondial. Revoluția care a schimbat filosofia economică a țării, determinând falimentul unor importante sectoare economice, a generat un recul și în evoluția agriculturii.
Fărâmițarea suprafețelor a fost dusă până la limita toleranței tehnice – fapt ce nu s-a întâmplat cu nici un alt fond funciar din țările care s-au debarasat de proprietatea socialistă.
Consecința imediată a fost că reconstituirea dreptului la proprietate asupra terenului, așa cum a fost legiferată, a umplut sălile de judecată cu țărani, și în nici un caz câmpul, care se lucrează în proporție de 65-75% din suprafața disponibilă. Avem proprietari de terenuri mai mult sau mai puțin motivați să le cultive, dar nu mai avem industrie de mașini agricole care să acopere necesarul în actualul stadiu. Noroc ca s-au înființat societăți specializate care asigură gama de mașini performante din import, altfel fermierii ar fi fost nevoiți să recurgă în totalitate la tehnologia străbunilor din Evul Mediu.
Nu avem credite cu dobânzi bonificate care să acopere integral necesarul de finanțare a agriculturii, însă Comunitatea Europeană este dispusă să ne aloce fonduri nerambursabile deosebit de mari, cu condiția ca acestea să fie folosite judicios și corect pentru proiecte eficiente.
Și totuși, ce ne mai lipsește pentru a nu fi tributarii importurilor a 60-70% din consumul de produse alimentare?
Se pare că ne lipsește motivația muncii în agricultură. Ne lipsesc prea des coerența și pragmatismul în abordarea strategiei pentru agricultură care se schimbă o dată cu schimbarea guvernelor sau a titularilor portofoliului ministerului de resort.
Ne prisosește însă avalanșa de reglementări prea des schimbătoare, care este aproape imposibil de urmărit și de aplicat în lumea satului.
Ne lipsesc institutele de cercetări agricole, al căror patrimoniu migrează metodic și condamnabil spre marii „dezvoltatori imobiliari”.
Dar în principal, ne lipsește parcă dorința națională de a trăi mai bine, fiind dependenți încă de sloganul “Ferească Dumnezeu de mai rău!” sau “Lasă că merge și așa”. Păcat! Mare păcat! Și de om… și de țară!
Simona Munteanu
