Știm cu toții cât de mult și-au dorit românii să aiba acces, o dată cu intrarea României în Uniunea Europeană, la structurile economice, de securitate, academice, universitare ale Europei.
Ceea ce se uită, uneori, chiar în mod intenționat, este faptul că România era de multă vreme admisă, moral, în Europa. Fermierii români au demonstrat clar că agricultura României era în Europa cu mult timp înainte, iar țăranul român – este adevarat, nu toți – era utilat ca și fermierul din Europa de Nord. Parcurgând și analizând cartea „Învățământul agronomic superior, obiectul său, metodele sale, organizarea și progresul său”, scrisă în anul 1937 de profesorul Mihai Șerban, constatăm că, la o anumită perioadă, România acorda asistență universitară în domeniul agricol țărilor europene.
Profesorul Mihai Șerban era la data respectivă rectorul Academiei de Înalte Studii Agronomice din Cluj-Napoca și, totodată, vicepreședintele Comisiei Internaționale de Învățământ Agricol.
Profesorul Mihai Șerban, datorită experienței României în organizarea învățământului superior agronomic, a fost însărcinat de organismul internațional, al cărui vicepreședinte era, să întocmească studiul amintit, pentru a fi prezentat ca raport la cel de-al V-lea Congres Internațional de Învățământ Agricol.
Mai simplu spus, cu 60 de ani în urmă, România, prin profesorul Mihai Șerban, dădea lecții Europei. Dar acum?…
În anii 1929 și 1938 se promulgau două legi: prima – de înființare a Academiilor de Înalte Studii Agronomice, și a doua – de organizare a învățământului agricol preuniversitar de toate gradele.
Ambele legi, alături de Constituția României interbelice, erau considerate de experții în drept internațional comparat cele mai evaluate din Europa. Dar acum?…
Tot în perioada interbelică, profesorul Mihai Lazăr elaboreaza studiul „Aspecte social-agrare ale economiei țărănești în perioada 1925-1935”. Cine citește cu atenție acest studiu, studiu remarcabil pentru acea perioadă, poate să-și dea seama, destul de simplu, că România agricolă era (ca să folosim un termen actual) în topul Europei.
Dar acum?… Iată cum justifica profesorul Mihai Lazăr această poziție: „Munca creează pământ, capital, civilizatie, cultură etc. Ea este condiția primordială pentru ierarhizarea satelor. Cu cât mai multă muncă va putea presta un popor, cu cât instrumentele care îi măresc potențialul vor fi mai perfecte, cu cât principiul edonistic va fi mai bine respectat, cu atât poporul va sta pe o treaptă mai înaltă în ierarhia statelor. Dacă toate brațele României vor fi folosite la randament maximum pe teren material și intelectual, progresele vor fi vizibile de la o zi la alta. În această constelație, cel mai important factor spre progres este omul. În cursul istoriei s-au văzut popoare numeroase, cu resurse multe și variate, dăruite de natură, cărora, dacă le-a lipsit omul necesar, au rămas nefructificate, iar țara a trecut prin cronici ca o entitate fără importanță. Invers, au existat popoare sărace, care dacă s-au putut ridica pe culmi nebănuite, se datorează selecțiunii și educației pe care au știut să o dea elitei conducătoare pe toate terenurile de manifestare”.
Un alt mare gânditor român, Mircea Eliade, afirma despre agricultura Romaniei: „Cred ca în judecarea corectă a poziției noastre față de agricultura viitoare a României trebuie să pornim de la aprecierea corectă a spațiului cultural, economic și geografic căruia îi aparținem”. Despre locul României în lumea europeană, tot Mircea Eliade spunea: „Puține neamuri se pot mândri că au avut atât nenoroc în istorie ca neamul românesc. Ca să putem înțelege destinul culturii românești, trebuie să ținem seama de vitregia istoriei românilor. Am fost așezați de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munți europeni, Carpații, de-a lungul și la gurile celui mai mare fluviu european – Danubiu. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. Ocuparea și colonozarea Daciei au însemnat acțiunea de expansiune cea mai rasăriteană pe care a încercat-o Imperiul Roman în Europa. Într-un anumit fel, și geografic, și cultural, dincolo de Bug, Europa încetează; românitatea – cu tot ce reprezentă ea ca sinteză și moștenitoare a marilor civilizații maritime și continentale care o precedaseră – n-a izbutit să se întindă mai la răsărit de Bug.
De acolo înainte încep o altă geografie și o altă civilizație, care pot fi interesante, dar care nu aparțin Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care Rene Grosset o numea «imperiul stepelor». Peisajul Europei este de o extraordinară varietate: aproape că nu există regiune în care peisajul să nu se schimbe la fiecare 100 de kilometri.
România este ultima țară din Europa în care această constantă geografică se mai verifică. Dincolo de Bug, structura peisajului se modifică din ce în ce mai încet; varietatea geografică este înlocuită cu monotonia nemărginitelor «pământuri negre» ale Ucrainei, care, pe nesimțite, se transformă în stepele Rusiei euro-asiatice.
Aceste câmpii și aceste stepe au alcătuit din cele mai vechi timpuri drumul invaziilor asiatice către Europa. Culturalicește, aceste năvăliri au fost de o cumplită sterilitate. Nici dacii, nici daco-romanii, nici romanii n-au avut nimic de învățat de la acești nomazi răsăriteni, nici după ultima ocupație, din 1944. Făcând parte, trupește și spiritualicește din Europa, mai putem fi sacrificați, fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăși existența și integralitatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat de istorie acestei întrebări nu depinde doar supraviețuirea noastră ca națiune, ci și supraviețuirea Occidentului“.
Iată cum gândeau unii dintre înaintașii noștri până nu de mult. Dar acum?… În 1997, profesorul Ion Păun Otiman spunea: „Credința mea e că supraviețuirea noastră depinde, în primul rând, de noi și de felul în care Occidentul va înțelege că România este, de fapt, în Europa, nu numai geografic, ci și spiritual, economic, politic și strategic.
„Chiar și în domeniul agriculturii, nu?
Victor Vătămanu
