Dicamba și cultura de soia – între soluție tehnologică și responsabilitate agricolă

Într-o perioadă în care agricultura românească caută soluții pentru a răspunde presiunilor climatice, economice și tehnologice, dezbaterea despre erbicide și culturi modificate genetic revine, inevitabil, în atenția specialiștilor. Unul dintre subiectele sensibile, dar importante, este cultura de soia tolerantă la dicamba, o tehnologie care a schimbat semnificativ peisajul agricol din Statele Unite și care ridică întrebări esențiale pentru viitorul protecției plantelor și al durabilității producției agricole.
 
Dicamba este un erbicid cu acțiune sistemică, folosit de mai bine de 50 de ani, dar relansat într-o nouă paradigmă odată cu introducerea soiurilor de soia modificate genetic pentru a-i rezista. Astfel, în fața valului de buruieni rezistente la glifosat – consecință directă a utilizării îndelungate și uneori excesive a acestuia – dicamba a fost privit ca un colac de salvare.
Rezultatele din teren nu au întârziat să apară. Fermierii americani care au adoptat sistemul dicamba-soia tolerantă au reușit să controleze mai eficient buruieni problematice, precum Amaranthus palmeri sau Ambrosia, care, în condițiile unor verii secetoase, pot face ravagii.
Însă, odată cu eficiența s-a ivit și problema derivelor. În mediul agricol, orice soluție tehnică trebuie evaluată și prin prisma efectelor secundare, iar în cazul dicamba, acestea nu au fost deloc neglijabile.
Începând cu 2017, în SUA s-au înregistrat mii de plângeri privind distrugerea culturilor vecine, cauzată de volatilitatea substanței active. Acest lucru a dus la procese de răsunet, interdicții temporare în anumite state și o reconfigurare a practicilor de aplicare. S-a discutat, și încă se discută, despre duze speciale, intervale orare stricte pentru tratamente, zone de protecție și, mai ales, despre responsabilitatea aplicatorului.
 
Pentru noi, în România – și, în general, în Uniunea Europeană – această tehnologie nu este (încă) disponibilă la nivel de cultură, fiind autorizată doar pentru import în vederea hranei animale sau a procesării industriale. Însă, dincolo de aspectul reglementar, discuția despre soia cu dicamba este o bună ocazie de reflecție asupra direcției în care ne îndreptăm.
 
Suntem pregătiți să gestionăm culturi care implică un grad ridicat de tehnologie și, implicit, de responsabilitate agronomică? Suntem dispuși să adoptăm noi practici de aplicare și să respectăm rigurozitatea cerută de substanțe cu potențial de risc asupra culturilor învecinate? Și, poate cel mai important, suntem pregătiți să ne asumăm o viziune coerentă în ceea ce privește viitorul culturilor modificate genetic?
 
Agricultura românească are toate șansele să fie performantă, dar performanța nu se măsoară doar în randamente, ci și în modul în care integrăm inovația fără a compromite echilibrul agroecologic.
Dicamba – ca simbol al unei epoci de tranziție – ne pune în fața unei dileme moderne: putem valorifica tehnologia fără să ne pierdem busola agronomică?
 
Răspunsul, cred, trebuie să vină din dialogul între fermieri, cercetători, autorități și industrie. Iar rolul nostru, al publicațiilor de specialitate, este să susținem această conversație, nu să o evităm.

​Simona Munteanu