
Fenomenul de eroziune a solului constituie una dintre principalele cauze care conduc la degradarea solului și chiar la distrugerea acestuia. Efectul de eroziune rezultat prin căderea picăturilor de ploaie (pluviodenudare), care provoacă dispersarea agregatelor de sol pe terenurile neprotejate, este greu de separat în zona temperată de cel al eroziunii în suprafață. Chiar dacă denudarea pluvială este mai puțin perceptibilă și nu dă forme care să atragă atenția, aceasta provoacă pagube deosebit de importante patrimoniului edafic al țări, diminuând potențialul productiv al terenurilor.
Pentru exemplificare, amintim că pe terenurile cu pante de circa 2 grade pierderile anuale de sol din cauza efectului pluviodenudării ajung la circa 20 de tone la hectar, iar dacă panta este de circa 14 grade, pierderile pot ajunge la 500 de tone la hectar, după cum arătau Gheorghe Ionescu-Sisești și Irimia Staicu. Tot în acest sens amintim că pe versanții din regiunile colinare ale țării (Subcarpați, Transilvania, Moldova) atrag atenția unele suprafețe mai deschise la culoare, care indică tocmai pierderile orizonturilor fertile de sol.
Înlăturarea treptată, uneori până la rocă, a orizonturilor fertile de sol prin asemenea procese este condiționată de o serie de factori, printre care cei mai importanți sunt: ploile torențiale (factor declanșator), panta, lungimea, forma și expoziția versanților, covorul vegetal și activitatea social-economică (factori potențiali favorizanți).
Grigore Posea și colaboratorii arată că existența unui climat temperat continental, cu nuanțe excesive, se face remarcată și prin caracterul torențial al ploilor, care exercită o acțiune agresivă asupra solurilor. Conform studiilor întreprinse de M. Motoc, rezultă că în Podișul Transilvaniei și Podișul Moldovei circa 80-90% din pierderile de sol se datoreză ploilor torențiale.
În zonele de deal și de câmpie, situate în sudul și estul Carpaților, ploile torențiale au o frecvență deosebită la sfârșitul primăverii (luna mai) și în lunile de vară, ajungând să reprezinte circa 90% din totalul precipitațiilor. Astfel, „sezonul critic de eroziune” este cuprins, pentru întreg teritoriul țării, între lunile mai și august, când are loc cea mai mare frecvență a ploilor torențiale și se înregistrează și cea mai mare pierdere a cantității de sol de pe versanți. Efectul eroziv al scurgerii apei de pe versanți devine și mai dăunător dacă avem în vedere că ploile torențiale au loc, de obicei, după lungi perioade de secetă, când în soluri se produc crăpături ce înlesnesc apoi formarea șuvoaielor sau a rigolelor și a șanțurilor de scurgere. Cantitatea materialelor erodate de pe pante crește o dată cu intensitatea ploilor torențiale, efectele lor devenind dezastruoase atunci când depășesc limita critică de 1 milimetru de precipitații înregistrat în 10 minute. Conform ultimelor studii, se constată că intensitatea cea mai mare a ploilor torențiale este în Podișul Moldovei, Dobrogei, Subcarpați, Câmpia de Vest și Podișul Transilvaniei, unde se înregistrează frecvent valori de peste 2,5 milimetri pe minut.

Dacă se corelează această „agresivitate climatică” și cu unii factori potențiali ai eroziunii (roci friabile, lipsa unui covor vegetal protector dens, pante accentuate etc.), se poate aprecia că zonele respective prezintă cel mai ridicat potențial eroziv, terenurile fiind supuse unei continue degradări. În funcție de numărul mare de ploi torențiale, Livia Drăgan și P.
Stănescu identifică pentru România 10 zone cu intensități diferite, pe care le-au grupat însă în trei mari tipuri regionale.
Aceste regiuni sunt: zone cu potențial pluviodenudativ ridicat (Munții Apuseni, Carpații Orientali, Carpații Meridionali, Munții Banatului, Subcarpați, Piemontul Getic și nordul Câmpiei Române), zone cu potențial pluviodenudativ mediu (Podișul Moldovei, Câmpia Română, Podișul Transilvaniei, Dealurile Silvaniei și Câmpia Someșului) și zone cu potențial pluviodenudativ scăzut (Câmpia de Vest, Culoarul Mureșului, Depresiunea Sibiului și Dobrogea). Potențialul ridicat al erozivității pluviale din regiunile de munte rezultă din valoarea crescută a indicelului pluvial, ca urmare a frecvenței mari a ploilor, chiar dacă intensitatea medie a acestora este mai mică decât în regiunile colinare și de câmpie. Totuși, pluviodenudarea efectivă din munte este, în realitate, mult mai scăzută, datorită ecranului protector al covorului vegetal (păduri, pășuni). Per total, perioada cu erozivitate maximă este înregistrată în lunile iunie și iulie (peste 60% din totalul anual), constatându-se, regional, unele decalări către lunile iulie sau chiar august.
Față de aceste posibilități generale, impuse de caracterul ploilor torențiale, eroziunea efectivă a terenurilor capătă diferențieri locale în funcție de ceilalți factori favorizanți. În mod normal, versanții cu expoziție sudică și vestică sunt cu circa 30% mai erodați decât cei cu expoziție nordică sau estică, iar intensitatea eroziunii este direct proporțională cu lungimea și panta versanților. Se constată diferențieri și în funcție de tipul de sol, care prezintă o anumită rezistență la eroziune. În acest sens, solurile din România sunt grupate în trei mari categorii: soluri rezistente la eroziune în orizontul superior bogat în humus și mai puțin rezistente în orizonturile următoare, soluri slab rezistente în orizontul superior de acumulare a humusului și a căror rezistență crește în orizonturile următoare și soluri cu rezistență asemănătoare în orizontul cu humus și în cele următoare.
Vegetația și culturile agricole, precum și modul de lucrare a pământului introduc, în plus, importante diferențieri în intensitatea eroziunii. Capacitatea mare a pădurilor de a reține, prin coronamentul arborilor, cantități însemnate de precipitații diminuează simțitor volumul scurgerii pe versanți. De exemplu, o pădure de fag reține, în sezonul de vegetație, peste 17% din precipitații, conform studiilor întreprinse de C. Arghiriade, micșorând astfel efectul de dispersie al solului prin căderea picăturilor de ploaie, dar și prin efectul eroziunii în suprafață.
Pierderile de sol se diferențiază astfel după consistența covorului vegetal sau a plantelor de cultură, dar și după valoarea pantelor și a agrotehnicii folosite.
Eroziunea în suprafață și pluviodenudarea modifică principalele insușiri fizice și chimice ale solurilor: cresc fracțiunile grosiere, se micșorează cantitățile de humus, azot și fosfor.
Determinările făcute în acest sens pe solurile erodate din Dobrogea au scos în evidență următoarele: erodarea a 50% din orizontul A duce la scăderea conținutului în humus în medie cu 9%, a azotului hidrolizabil cu 14%, a fosforului mobil cu aproximativ 15%; erodarea completă a orizontului A provoacă micșorarea conținutului de humus cu aproximativ 30%, a azotului cu 26%, a fosforului cu 15-42%; când eroziunea a ajuns la baza orizonturilor de trecere, rezervele de humus se reduc, în medie, cu 38%, cele cu azot cu 23-45% (în funcție de tipul solului); când eroziunea a ajuns în orizontul C sau la rocă, rezervele de humus se reduc până la 60-70%, cele de azot cu 36-55%, iar cele cu fosfor cu 45-64%, în timp ce elementele nutritive scad de 1,5-3 ori, iar rezerva de carbonați crește de 3,2-6,8 ori, în raport cu intensitatea eroziunii.
O dată cu pierderile acestor substanțe nutritive și cu modificarea proprietăților fizice ale solurilor, ca urmare a eroziunii la suprafață, producția agricolă prezintă și ea scăderi importante: cu 17% în medie când s-a erodat 50% din orizontul A; cu 35% la erodarea completă a orizontului A; cu 48% când eroziunea a ajuns la baza orizonturilor de trecere; cu 65-68% când eroziunea a ajuns în orizontul C sau la rocă. Din cauza faptului că aproximativ 57% din suprafața arabilă a țării se găsește în regiuni cu pante mai mari de 5%, iar 60% din suprafața folosită ca pășuni se situează pe terenuri destul de înclinate, în diferite stadii de degradare, atrage după sine și mai multe probleme pentru găsirea celor mai eficace metode care să micșoreze eroziunea.
În urma inventarierii terenurilor degradate din România, în vederea întocmirii unui plan privind combaterea eroziunii solurilor, s-a constatat că, din întreaga suprafață cultivabilă agricolă și forestieră, aproximativ 45-48% este atacată de procese de degradări cu diferite grade de intensitate, dominante ramânând cele de eroziune în suprafață.
Din totalul de terenuri afectate de eroziunea în suprafață, în urma inventarierii, aproximativ 80-85% sunt terenuri din fondul folosințelor agricole și numai 15-20% sunt suprafețe din fondul forestier. Se poate afirma că, numai de pe aceste terenuri afectate de efectul eroziunii, este evident că se pierd anual circa două milioane de tone de produse agricole, ceea ce este enorm pentru orice țară, nu doar pentru România.
În perioada actuală, când s-a trecut la tăieri masive ale pădurilor, dar mai ales că nu s-a luat nici o măsură împotriva efectelor eroziunii în suprafață, procentele de degradare a solurilor din România au crescut foarte mult. De aceea se impune să se aloce de urgență fonduri speciale din bugetele destinate agriculturii, deoarece riscăm ca, prin nepăsarea și „uitarea” acestor probleme de interes major, să avem consecințe dintre cele mai nedorite privind degradarea calității solurilor afectate și pierderi mari de recoltă.
Victor Vătămanu

















