Este agricultura în siguranță într-o Europă aflată sub presiunea noilor crize?

Uniunea Europeană se pregătește să intre într-o nouă etapă bugetară, poate cea mai ambițioasă din istoria sa. Cu un cadru financiar multianual propus la aproape 2.000 de miliarde de euro pentru perioada 2028–2034, Bruxelles-ul promite să răspundă simultan unor provocări majore: coeziune, securitate, tranziție verde, competitivitate și, desigur, agricultură. Întrebarea esențială nu este însă cât de mare este bugetul, ci cât de realist este el în raport cu prioritățile declarate și, mai ales, ce loc mai ocupă agricultura într-o Uniune aflată sub presiunea noilor crize.
Curtea de Conturi Europeană, dedicată viitoarelor avize asupra acestui buget, cheamă auditorii europeni să ofere nu doar o analiză tehnică, ci și un semnal de alarmă acolo unde entuziasmul politic riscă să depășească realismul financiar.
 
Propunerea Comisiei Europene de a crea un Fond european unic pentru coeziune, agricultură și securitate, cu o alocare de aproximativ 865 de miliarde de euro, reprezintă o schimbare de paradigmă. Vorbim despre aproape 44% din viitorul buget al UE, concentrat într-un singur instrument, care ar urma să fuzioneze politici tradiționale – precum coeziunea și agricultura – cu priorități emergente, precum apărarea și securitatea.
Pentru prima dată din 1962, Comisia propune ca agricultura să nu mai beneficieze de un fond separat. Chiar dacă există o propunere legislativă distinctă privind implementarea PAC, integrarea acesteia într-un fond unic ridică semne de întrebare legitime: mai este agricultura o prioritate de sine stătătoare sau devine o piesă într-un puzzle mult mai larg, unde va concura direct cu securitatea și alte politici strategice?
Pentru statele membre cu agricultură puternică, precum România, riscul este evident. Într-un cadru în care resursele sunt distribuite prin planuri naționale, presiunea politică internă ar putea muta accentul de la sprijinirea fermierilor către alte domenii considerate mai „urgente” sau mai vizibile electoral.
Un alt element central al noii arhitecturi bugetare este schimbarea modului de finanțare. Comisia propune un sistem în care plățile către statele membre să depindă de atingerea unor jaloane și ținte, renunțându-se la metoda tradițională de rambursare a costurilor eligibile.
Aplicat agriculturii, acest model ridică o problemă fundamentală: poate fi agricultura evaluată și finanțată după aceleași criterii ca reformele structurale sau investițiile din infrastructură? Producția agricolă este supusă unor riscuri pe care niciun plan național nu le poate controla – climă, secetă, boli, volatilitate a piețelor. Condiționarea plăților de atingerea unor ținte prestabilite ar putea crea blocaje serioase, mai ales pentru fermele mici și medii.
În plus, propunerea de a oferi împrumuturi de până la 150 de miliarde de euro statelor membre ridică o altă întrebare sensibilă: cât din viitorul sprijin european va fi grant și cât va fi datorie? Pentru sectorul agricol, deja vulnerabil, o astfel de mutare ar putea accentua presiunea financiară asupra statelor și, indirect, asupra fermierilor.
 
Pentru fermieri, predictibilitatea este esențială. Într-un sistem în care obiectivele, jaloanele și prioritățile pot fi ajustate în funcție de contextul politic sau economic, siguranța pe termen lung devine fragilă. România, cu o structură agricolă polarizată și cu un sector încă dependent de plățile directe, ar putea fi una dintre țările cel mai expuse acestor schimbări.
Pentru agricultură, miza este clară: va rămâne un pilon stabil al bugetului european sau va deveni o politică flexibilă, adaptabilă, dar mai vulnerabilă?
Pentru România și pentru agricultura europeană în ansamblu, dezbaterea care urmează nu ar trebui să fie despre cât de modern este noul buget, ci dacă acesta mai oferă stabilitatea necesară unui sector care produce hrană, nu rapoarte.

Simona Munteanu