Exigenţele borceagurilor faţă de condiţiile de mediu

Secara furajeră este foarte rezintentă la ger şi valorifică eficient temperaturile moderate din toamnă şi până la mijlocul primăverii. Este relativ exigentă faţă de apă, până la recoltare consumând 65-70% din rezerva acumulată în sol pe parcursul sezonului rece şi din precipitaţiile ce cad în prima jumătate a primăverii. Suportă bine excesul temporar de apă. Se comportă bine pe soluri slab acide sau slab bazice, dar se poate cultiva şi pe soluri al căror pH este ceva mai mic de 6,0 şi mai mare de 7,5.

Borceagul de toamnă este relativ slab rezistent la ger; deşi grâul este rezistent la iernare, din cauza mazărei furajere, care este mai puţin rezistentă, cultura se poate extinde numai în zonele în care pe parcursul iernii temperatura nu coboară mai jos de -17...-18 grade Celsius (fără strat de zăpadă). La temperaturi mai coborâte, mazărea furajeră dispare şi rămâne în cultură doar grâul. În situaţia în care pe parcursul iernii plantele sunt acoperite cu un strat de zăpadă, cultura suportă temperaturi de până la -23...-25 grade Celsius. Borceagul de toamnă este relativ pretenţios faţă de apă, până la recoltare consumând 70-75% din rezerva acumulată în sezonul rece şi în prima jumătate a primăverii. Suportă relativ bine excesul temporar de apă, mai ales în a doua parte a perioadei de vegetaţie. Se comportă bine pe soluri cu un pH uşor acid sau uşor bazic (6,5-7,5%), dar se poate cultiva şi pe soluri al căror pH este mai mic de 6,0 şi mai mare de 7,5. Orzul furajer este mediu rezistent la ger şi valorifică eficient temperaturile moderate pe parcursul toamnei şi din prima jumătate a primăverii. Este asemănător de exigent faţă de apă ca şi borceagul de toamnă şi până la începutul fazei de lapte a boabelor consumă 70-75% din rezerva de umiditate acumulată în sezonul rece şi în prima jumătate a primăverii.

Exigenţele faţă de pH-ul solului sunt asemănătoare cu cele ale borceagului de toamnă. Rapiţă furajeră este slab rezistentă la ger. Se poate extinde numai în zonele în care pe parcursul iernii temperatura nu coboară sub -16...-17 grade Celsius (fără strat de zăpadă). În condiţii de şocuri termice, plantele pot să dispară şi la temperaturi de -14...-15 grade Celsius, mai ales în situaţia în care acestea survin după perioade relativ calde. Când plantele trec peste iarnă acoperite cu zăpadă, temperaturi de până la -20...-22 grade Celsius nu provoacă daune. În condiţiile unei deprimăvărări timpurii, când după pornirea în vegetaţie a plantelor survin temperaturi de -10...-12 grade Celsius, cultura de rapiţă poate să fie compromisă. Rapiţa furajeră este exigentă faţă de apă, până la recoltare consumând 70-75% din rezerva acumulată în sezonul rece şi în prima parte a primăverii. Suportă destul de bine excesul temporar de apă, mai ales în fazele mai avansate de vegetaţie. Merge bine în condiţiile unor limite ale pH între 6,0 şi 7,5, dar suportă niveluri ceva mai coborâte sau mai ridicate. Meiul furajer semănat primăvara valorifică bine temperaturile mai mari de 9 grade Celsius, dar plantele se dezvoltă intens la temperaturi de peste 20 de grade Celsius. Începând cu faza de burduf, meiul valorifică bine şi temperaturi de peste 25 de grade Celsius.

Este rezistent la secetă, fiind una dintre culturile care valorifică eficient atât apa din rezerva solului, cât şi precipitaţiile ce cad pe parcursul primăverii. În condiţii de secetă, plantele stagnează în vegetaţie, dar vegetaţia se reia imediat după restabilirea bilanţului hidric în stratul superficial al solului. Până la începutul fazei de lapte a boabelor, meiul valorifică până la 80% din rezerva de apă. Acest consum relativ ridicat de apă se explică prin producţiile mari pe care le realizează. Suportă bine excesul de apă temporar, mai ales în fazele mai avansate de vegetaţie.

Se comportă bine pe solurile al căror pH este cuprins între 6,2 şi 7,8. După informaţiile rezultate în urma cercetărilor efectuate, amestecurile constituite din trifoi anual şi raigras aristat au pretenţii mici faţă de temperatură pe parcursul răsăritului şi valorifică eficient temperaturile moderate din primăvară. Producând mai multe cicluri de recoltă, pe parcursul verii sunt bine valorificate temperaturile mai mici de 25 de grade Celsius; la temperaturi mai ridicate, plantele îşi reduc substanţial talia şi producţiile sunt plafonate. Sunt pretenţioase faţă de apă. Pe parcursul primăverii plantele consumă până la 65% din apa acumulată în sol; în continuare, nivelul producţiei este condiţionat de precipitaţiile căzute în vară şi toamnă. Consumul ridicat de apă pentru trei recolte posibile este de până la 650 mm în zonele în care temperatura medie multianuală este mai mică de 8,5-9 grade Celsius şi de peste 750 mm în zonele din sudul ţării, în regim irigat. Limitele optime ale pH-ului sunt de 6-7,5.

Zone de favorabilitate
Secara furajeră se poate cultiva aproape în toate zonele ecologice ale ţării şi pe majoritatea tipurilor de sol. Extinderea ei în cultură este condiţionată în primul rând de eficienţa economică. În zonele favorabile de cultură pentru secară furajeră, aceasta dă producţii mai mici şi mai puţin valoroase calitativ decât raigrasul aristat. Borceagul de toamnă se poate cultiva mai ales în Câmpia Banatului, unde iernile sunt ceva mai blânde. Se comportă relativ bine şi în zonele depresionare din Transilvania, unde pe parcursul iernii plantele trec acoperite cu zăpadă. Nu este indicată extinderea borceagului de toamnă în Dobrogea, Moldova şi Câmpia Bărăganului, unde temperaturile de peste iarnă pot coborî frecvent până la -22...-25 de grade Celsius, în condiţiile lipsei zăpezii, când la desprimăvărare rămâne în cultură doar grâul. Orzul furajer se poate cultiva în zonele indicate pentru boabe, unde precipitaţiile medii anuale sunt mai mari de 550 mm, iar temperatura medie anuală este mai mare de 9 grade Celsius. Rapiţa furajeră de toamnă se extinde în cultură mai ales în Câmpia Banatului şi în zonele depresionare din Transilvania, unde plantele trec peste iarnă acoperite de zăpadă. Nu se poate cultiva în Dobrogea, sudul Moldovei şi Câmpia Dunării, unde iernile sunt aspre şi cultura se poate compromite.

Borceagul de primăvară se comportă bine în majoritatea zonelor ecologice ale ţării şi pe aproape toate tipurile de sol. Extinderea culturii este determinată cu precădere de factorii economici. Meiul furajer semănat în ogor propriu se comportă bine pe cernoziomuri, pe soluri brun-roşcate cu pH de peste 6,5 şi pe soluri aluvionare, unde temperatura medie anuală este mai mare de 10 grade Celsius. Aceste condiţii se întâlnesc în Dobrogea, sudul Moldovei, Câmpia Dunării şi Câmpia Banatului. Cultura nu este indicată în zonele colinare umede, unde producţiile sunt plafonate. În urma cercetărilor efectuate s-a concluzionat că amestecurile furajere de primăvară, în componenţa cărora intră trifoiul anual şi raigrasul aristat, se pot extinde în zonele colinare umede, iar în restul zonelor numai în regim irigat.

Locul culturilor în cadrul rotaţiei
Culturile furajere anuale de toamnă sunt relativ exigente faţă de planta premergătoare, care se cere să elibereze terenul cu cel puţin 3-4 săptămâni înainte de semănat, pentru a se facilita o lucrare de calitate a solului. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă şi plantele anuale furajere ce se recoltează până la începutul lunii septembrie. În regim irigat culturile anuale furajere de toamnă urmează în rotaţie după porumb pentru siloz, floarea-soarelui, cartofi timpurii, iar uneori şi după leguminoase perene, când se iau măsuri speciale de lucrare a solului. După culturile prezentate, în toate situaţiile se seamănă culturi furajere succesive. Borceagul de primăvară şi celelalte culturi anuale de primăvară urmează în rotaţie după culturi prăşitoare ce facilitează o bună pregătire a solului în toamnă, cum sunt: sfecla furajeră, sfecla de zahăr, cartof, floarea-soarelui. După aceste culturi, urmează în mod firesc culturi succesive. După amestecuri furajere constituite din trifoi anual şi raigras aristat care se exploatează 2-3 coase, urmează în rotaţie culturi de primăvară, exigente faţă de azot.

Utilizarea îngrăşămintelor
Culturile la care ne-am referit până acum sunt exigente faţă de conţinutul solului în fosfor mobil. Producţii eficiente economic se obţin la conţinuturi ale solului de 7-8 mg fosfor mobil la 100 de grame. Calculul necesarului de îngrăşământ fosfatic se poate face după formula precizată în cartarea agrochimică; dacă nu există această cartare, se pot aplica doze de P 50-60 (P2O5) pe cernoziomuri şi soluri aluvionare şi de P 70-80 pe restul tipurilor de sol. Exigenţele culturilor anuale faţă de conţinutul solului în potasiu mobil sunt destul de mari. Intervenţia cu îngrăşăminte potasice este necesară pe solurile acide al căror conţinut în potasiu mobil este mai mic de 15 mg/100 grame sol. Calculul necesarului de îngrăşământ potasic se poate face după formula indicată pentru fosfor, iar în lipsa datelor de cartare agrochimică, pe solurile acide se administrează K 60-70 (K2O).

Îngrăşămintele fosfatice sau potasice se aplică de preferinţă înainte de executarea arăturilor. Secara de toamnă, pentru a da o producţie normală, are nevoie de o doză de azot N 70-90; aplicarea îngrăşământului azotat se face pe sol îngheţat (în a doua jumătate a lunii februarie) sau imediat după desprimăvărare. Borceagul de toamnă, când componentele amestecului se găsesc în raporturi echilibrate, valorifică eficient doza de N 50-60 aplicată pe sol îngheţat sau în primele zile după desprimăvărare.

Rapiţa furajeră de toamnă reclamă doze de azot N 70-80; la doze mai mici se obţin producţii neeconomice, iar nutreţul este sărac în proteine. Borceagul de primăvară valorifică bine dozele moderate de azot (N 50-60), care se aplică înainte de pregătirea patului germinativ.

Meiul furajer valorifică foarte eficient îngrăşământul azotat, în doze de N 70-80. Se obţin producţii eficiente şi la doze de numai N 40-50 şi chiar în situaţia în care nu se aplică îngrăşăminte azotate; în acest caz, plantele valorifică bine azotul din rezervele solului. Amestecurile furajere de primăvară constituite din trifoi anual şi raigras aristat dau producţii economice şi când nu se intervine cu îngrăşăminte azotate, dar dozele moderate (N 40-50) sunt bine valorificate.

Îngrăşămintele organice se aplică culturilor cu potenţial ridicat de producţie, iar plantele la care ne-am referit urmează, de regulă, în rotaţie în anii III sau IV după aplicarea acestora. În această situaţie, dozele de îngrăşăminte azotate precizate mai sus se pot reduce cu 25-35%. Situaţia este similară şi când aceste culturi urmează în rotaţie în anii III-IV după întoarcerea leguminoaselor perene.

Victor VĂTĂMANU