Importanţa culturii de smochin

1/3/2021

Smochinul, deşi este o plantă de origine subtropicală, se poate cultiva şi în România în regiunile cu microclimat favorabil, dar trebuie protejat peste iarnă.

Este o specie longevivă, cu perioada de rodire de 60-70 de ani, înmulţindu-se destul de uşor prin drajoni, marcote şi butaşi. Fructele pot fi consumate atât deshidratate, cât şi în stare proaspătă sau prelucrate ca dulceaţă, fructe în sirop, fructe zaharisite etc.

Particularităţi morfologice

Smochinul se caracterizează prin rădăcini puternice, fasciculare, care pătrund uşor prin fisurile solului. Pe rădăcini se găsesc muguri adventivi, din care se pot forma drajoni. Smochinul poate fi condus cu una sau mai multe tulpini. Coroana sa este în general sferică şi deasă, dar se cunosc şi soiuri cu coroane turtite şi rare. Scoarţa de pe tulpină este netedă şi prezintă cicatricele ramurilor căzute. Ramurile sunt viguroase, cafenii la început, apoi cenuşii. Lăstarii sunt groşi, la început au culoarea verde, mai târziu devin măslinii şi chiar maronii la maturitate. Atât lăstarii, cât şi ramurile tinere prezintă canal medular bine dezvoltat, care măreşte fragilitatea şi sensibilitatea la ger. Lăstarii conţin latex.

Mugurii pot fi solitari, în acest caz sunt vegetativi, sunt grupaţi câte 2-3 (vegetativi şi floriferi). Mugurii vegetativi sunt conici, aşezaţi pe lăstari şi pe ramurile de un an. Mugurii floriferi se formează pe lăstarii în creştere şi pe ramurile de un an. Ei se pot găsi în diferite faze de evoluţie. Aceştia au formă mai rotundă şi sunt acoperiţi cu trei solzi care se desfac în momentul înfloririi. Frunzele sunt poliforme (cu mai multe forme), pufoase pe faţa inferioară şi aspre pe cea superioară.

Smochinul este o plantă unisexuat dioică, unele exemplare au numai flori mascule, iar altele numai flori femele. Florile rămân tot timpul închise într-un fruct fals, care este o îngroşare a receptaculului.

Din punct de vedere pomicol, fructul smochimului (smochina) este o siconă suculentă, cu un orificiu la partea inferioară, pe unde poate intra şi ieşi insectă Blastophaga psenes, care asigură polenizarea. Smochinele sunt variate ca aspect: piriforme, oviforme, turtite etc. Pieliţa poate fi subţire sau groasă, mai mult sau mai puţin pufoasă, de culori diferite: verde, violet-galbenă, galben-crem etc. Unele soiuri au pulpa puternic aromată, altele mai puţin. Smochinul se caracterizează prin creşteri viguroase încă din anul I de la plantare, astfel ca la vârsta de 5-6 ani plantă este complet formată şi se pot obţine producţii mari. Smochinul rodeşte o perioadă lungă de timp, 50-60 de ani.

În condiţiile climatice din România, smochinul porneşte în vegetaţie în luna aprilie. Înfloritul are loc de două ori pe an, la sfârşitul primăverii şi vara. Dezvoltarea fructelor durează 80-100 de zile, la soiurile timpurii, şi 100-125 de zile la cele tardive. Maturarea fructelor începe o dată cu intrarea fructelor în pârgă şi se încheie cu realizarea maximă a calităţilor gustative, când fructul se poate consuma. La maturitatea deplină, smochina este elastică, de culoare galben-verzuie, cu pulpa suculentă, dulce şi uşor aromată. Prima recoltă se obţine în luna iulie, când temperatura nu mai scade sub 20-22 grade Celsius. Cea de-a doua recoltă se obţine în septembrie-octombrie, când, din cauza temperaturilor mai scăzute, fructele nu mai ajung la maturitatea de consum.

Totuşi, maturarea fructelor se realizează eşalonat pe o perioadă de 15-20 de zile - la prima recoltă şi de 20-30 de zile - la recolta a doua. Concomitent cu creşterea şi maturarea fructelor are loc şi diferenţierea mugurilor de rod. Diferenţierea mugurilor de rod are loc pe lăstarii în creştere, care prin evoluţie dau naştere la a doua recoltă de fructe, ce se maturează în septembrie-octombrie. Mugurii de rod se găsesc în diferite stadii de dezvoltare (diferenţiere) şi pe ramurile de 1 an, obişnuit la extremitatea acestora. Mugurii care nu sunt afectaţi de ger îşi continuă dezvoltarea în primăvară şi formează prima recoltă de fructe.

Cerinţe faţă de mediu

Smochinul creşte şi fructifică în condiţii diferite de sol. Nu este pretenţios şi se poate adapta la cele mai variate terenuri, totuşi cele mai bune soluri sunt cele nisipos-lutoase, cu conţinut ridicat de siliciu şi cele nisipos-lutoase-argiloase. Smochinul este foarte rezistent la sărurile din sol. În general, creşte pe soluri uşoare până la mijlocii, potrivit de profunde, calde şi permeabile, cu umiditate suficientă. Dar are, în acelaşi timp, o mare putere de penetrare în fisurile ce apar în rocile cele mai dure. Smochinul este o plantă relativ rezistentă la secetă. Pentru o vegetaţie normală, are nevoie de un minim de umiditate, iar în condiţiile din România reuşeşte bine în regiunile cu precipitaţii medii anuale de 600-700 mm. Smochinul este o specie foarte iubitoare de lumină, nu suportă umbră, în condiţii de semiumbră vegetează, însă nu fructifică decât foarte puţin, fructele sunt mici, fără gust, lemnul adesea nu se maturează şi îngheaţă uşor în timpul iernii. Smochinul este o specie subtropicală, sensibil la gerurile din timpul iernii şi are nevoie de temperaturi ridicate în cursul perioadei de vegetaţie şi mai ales în timpul maturării fructelor. În cursul iernii, smochinul rezistă la temperaturi scăzute, de -12 grade Celsius, până la -15 grade Celsius, doar dacă plantele şi-au maturat bine lemnul. În toamnele ploioase şi reci, când smochinul nu poate acumula suficiente substanţe de rezervă, sensibilitatea lui la îngheţ este mai mare, înregistrând pierderi de la -8 la -10 grade Celsius.

Soiuri de smochin

În România se găsesc numai smochini care fructifică partenero-carpic (fără fecundare). Printre soiurile mai răspândite în România şi care se mai găsesc încă în arealele de cultivare amintim:

Dotatto - are fructul cu pedunculul scurt, de formă ovoidă spre rotundă şi uşor turtită la partea inferioară, de culoare galben-verzuie şi cu pulpa alb-gălbuie, suculentă şi dulce. Este un soi apreciat pentru consumul în stare proaspătă şi pentru uscare. Produce două recolte pe an, este rezistent la temperaturile mai scăzute.
De Portugalia - are fructul mare, în formă de pară, cu gât alungit, cu crăpături longitudinale de culoare verde-gălbui, cu reflexe violacee pe partea însorită, pulpa moale, roşie, gustoasă, suficient de suculentă şi dulce.
Calimirna - cu fruct mare, scurt pedunculat, cu formă rotundă sau uşor turtită, de culoare galben-aurie, uneori verzuie. Pulpa este suculentă, foarte dulce, la supracoacere se stafideşte pe pom. Se consumă în stare proaspătă. Fructifică o singură dată pe an.
Curmala - fructifică de două ori pe an, la care fructele din prima recoltă sunt mari, de formă cilindrică, de culoare alb-verzuie şi uşor roz-brună, cu pieliţa netedă, cu perişori rari. Pulpa este albă, cu fasciole subţiri de culoare roşie, suculentă, dulce, gelatinoasă.
De Soci - are fructe de mărime mijlocie, de culoare verzui, cu miezul suculent. Cu seminţe puţine şi cu gust plăcut. Este un soi productiv, cu maturarea timpurie a fructelor.
De Adriatica - are fructul mare, aproape rotund, de culoare galben-pai, cu pulpa roşie, dulce acrişoară, suculentă, cu gust foarte plăcut, răcoritor. Este un soi viguros şi fertil.

Obţinerea materialului săditor

Smochinul se înmulţeşte prin butaşi, drajoni şi mai puţin prin altoire sau seminţe. Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi - pentru obţinerea butaşilor se folosesc ramuri de un an şi numai în anumite cazuri se pot folosi ramuri de 2 sau 3 ani (care au un procent de înrădăcinare mai scăzut). Ramurile altoi destinate formării butaşilor se recoltează toamna după căderea frunzelor. Imediat după recoltare, acesta se fasonează în butaşi de 20-25 cm lungime, dacă acestea urmează să fie înrădăcinate în câmp, sau de 10-12 cm, dacă vor fi înrădăcinate în spaţii protejate. Lucrările de stratificare, plantare şi întreţinerea butaşilor pe tot parcursul perioadei de vegetaţie sunt aceleaşi cu cele aplicate coacăzului negru.

În perioada de vegetaţie, pe butaşi vor creşte mai mulţi lăstari, dar dintrre aceştia se lasă să crească numai lăstarul cu poziţie superioară, restul se elimină de la bază. Dacă sunt îngrijiţi corespunzător, lăstarii de pe butaşi vor putea atinge lungimea de 80-100 cm până în toamnă. După căderea frunzelor, butaşii se scot şi se livrează sau se stratifică.

În spaţii protejate, butaşii lemnificaţi se plantează în ghivece sau lădiţe, într-un amestec de turbă şi mraniţă în proporţii egale. În timpul verii, după ce plantele şi-au dezvoltat un sistem radicular care să cuprindă tot ghiveciul, acestea se scot şi ei în aer liber, dar rămân în lăzi până când se sortează: cei bine dezvoltaţi se pot planta, iar ceilalţi se pun la fortificat. Înmulţirea prin butaşi verzi se face în lunile mai-iunie în solarii sau sere prevăzute cu ceaţă artificială. Pentru obţinerea butaşilor, se folosesc lăstari în creştere care se fragmentează la trei muguri, respectiv două internoduri. Frunza din vârf se reţine şi se taie la jumătate, iar celelalte se îndepărtează. Butaşii astfel fasonaţi se plantează pe un substrat compus din 2/3 nisip şi 1/3 mraniţă. Se pune în funcţiune imediat ceaţa artificială. După ce se înrădăcinează, la aproximativ 2-3 săptămâni, se renunţă treptat la ceaţa artificială. Urmează o perioadă de călire, când se ridică folia de pe solarii sau se deschid geamurile în sere, după care plantele pot fi lăsate în aer liber.

Înmulţirea prin drajoni - drajonii sunt lăstarii care apar din mugurii de pe rădăcini. Până toamna, drajonii îşi formează un sistem radicular propriu, individualizându-se ca plantă de sine stratatoare. În perioada de repaus, drajonii se pot recolta şi planta la locul definitiv. Înmulţirea prin marcote - obţinerea marcotelor se realizează prin muşuroirea tufelor, pe seama creşterilor anuale pornite de la baza plantelor.

Procedeul este asemănător cu cel folosit la celelalte specii de pomi şi arbuşti fructiferi care folosesc acest sistem de înmulţire. Înmulţirea prin altoire se face cu ramuri detaşate de lungimea a 2-3 ochi.

Unele soiuri se pot congela în sirop la -15...-20 de grade Celsius, fiind un produs foarte apreciat. (Bădescu şi colaboratorii) Fructele au un efect laxativ şi conţin la un kilogram de fructe: 174 de calorii, 12,8 grame de proteină, 31,6 grame de lipide, 178 grame de zaharuri, 490 de miligrame de calciu, 290 de miligrame de fosfor şi 14 miligrame de vitamina C.

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Importanţa culturii de smochin

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT