Importanţa şi tehnologia de cultură pentru praz - Allium porrum L.

Planta cunoscută în cultură de către egipteni, apoi de greci, se presupune a fi originară din bazinul mediteranean. Astăzi este răspândită în vestul şi sud-estul Europei, în Africa de Nord, în sudul şi sud-estul Asiei, dar şi în Japonia, în cele două Americi. În România, se cultivă în partea de sud şi sud-vest.

Importanta alimentară, terapeutică şi economică De la praz se consumă tulpina şi frunzele, atât în stare proaspătă, cât şi în diverse mâncăruri. Valoarea prazului nu stă în conţinut (proteine 2-3%, glucide 5-10%, lipide 0,4%, cenuşă 1,5%) ci şi în faptul că este bine tolerat chiar de bolnavii de stomac, contribuind prin fitoncidele şi vitaminele (B, C şi PP) pe care le conţine la refacerea florei anaerobe saprofite şi la restabilirea peristaltismului normal, după cum prezintă V .Popescu şi Roxana Zăvoianu.

Originar din zonele învecinate Mării Mediterane (Egipt, Grecia, Asia Mică), prazul este cunoscut în cultură cu mii de ani înaintea erei noastre. Scrierile egiptene menţionează că faraonul Kheops l-a recompensat regeşte pe un medic, dându-i „o sută de legături de praz“ pentru că l-a scăpat de o afecţiune urinară. În Iudeea era apreciat pentru calităţile sale, fapt menţionat în Cartea numelor. Hipocrate i-a stabilit numeroase calităţi terapeutice, multe dintre ele valabile şi astăzi (emolient, expectorant, pectoral). Nero îl folosea pentru „a-şi curăţa“ corzile vocale, de unde şi porecla sa de „porofagul“. Prazul a fost foarte apreciat şi în timpul Evului Mediu. A fost cultivat pe suprafeţe mari în vestul, sudul şi sud-estul Europei. În alimentaţie şi în medicina naturistă se utilizează atât bulbul, cât şi tulpina falsă şi frunzele.

Prazul este o legumă săracă în calorii, cu gust asemănător cepei, mai puţin iute, are fibre şi se păstrează foarte bine: 100 de grame de praz au valoare energetică de 38 kcal şi conţin: substanţe nutritive (albumin 2-3 g, lipide 0,3-0,4 g, zaharuri 4-6 g), vitamine (provitamina A6 mg, vitamina A4, 1 mg, vitamina B1 0,1 mg, vitamina B2 0,006 mg, vitamina B3 0,53 mg, vitamina C 30 mg, vitamina E2 mg), substanţe minerale (potasiu 225 mg, clor 29 mg, fosfor 46 mg, magneziu 18 mg, sulf 17 mg, sodiu 5 mg), oligoelemente (fluor 24 mg, fier 3,1 mg, mangan 1 mg, zinc 0,31 mg, cupru 0,15 mg), celuloză 1,29 g, apă 89 g, substanţă uscată 10-13 g, cantităţi mici de ulei volatil, fitoncide. Prazul are următoarele acţiuni: tonic nervos, foarte uşor digestibil, diuretic, laxativ, antiseptic, depurativ, regenerator epidermic, dezinfectant, revitalizant.

Prazul se recomanda pentru uz intern în dispepsii, anemie, reumatism, artrită, gută, afecţiuni urinare, litiază urinară, azotemie, insuficienţă renală, obezitate, ateroscleroză, iar pentru uzul extern în abcese, furuncule, cistită, retenţie urinară, hemoroizi, bătături, înţepături de insecte, răni, îngrijirea tenului. Prazul poate fi folosit în mai multe moduri. Natur, tăiat în rondele foarte subţiri, se regăseşte în salate, amestecat cu alte crudităţi. Bulbul tăiat în două poate fi aplicat pe locul înţepăturilor de insecte. Ras şi pus în lapte, bulbul este un vermifug excelent. Frunzele sunt antiseptice şi catrizante pentru răni. Decoct - se pune praz tăiat mărunt în apă, în cantităţi egale şi se fierbe 25-30 minute. Se strecoară. Este utilizat în afecţiuni cardiovasculare, digestive şi în boli de sistem. Dacă vrem să-l utilizăm în afecţiuni respiratorii, decoctul se face din praz, apa şi miere, în părţi egale. Vin - se lasă 20 de grame de bulbi să se macereze, timp de 10 zile, într-un litru de vin alb, la căldură şi lumină. În cazurile de azotemie, se bea un păhărel în fiecare dimineaţă.

Cataplasme - se toacă bulbi de praz, se zdrobesc energic, se amestecă în puţină apă îndulcită şi se freacă până se obţine o pastă. Sunt eficiente în furunculoze. De asemenea, se mai pot macera câteva frunze, timp de 24 de ore, în puţin oţet. Se aplică direct pe bătătură. Praz fiert - se fierb, la foc mic, şase bucăţi de praz, în atât ulei de măsline cât să le acopere. Se aplică pe abdomen, călduţe, în retenţie urinară şi cistită. Suc - se trec 2-3 bulbi ori un praz întreg tăiat rondele prin storcător şi se amestecă cu o cantitate egală de lapte sau zer. Este excelent pentru iritaţiile tenului. Altă variantă este să se folosească o felie de pâine groasă îmbibată bine în suc. Aceasta formează o pastă care grăbeşte coacerea abceselor sau a furunculelor.

Particularităţi botanice şi biologice în relaţie cu tehnologia

Este o specie bienală, cu rădăcini numeroase, fasciculate şi cu tulpina mică sub formă de disc turtit. Bulbul este slab reprezentat. Partea aeriană este foarte viguroasă. Frunzele cresc acoperindu-se una pe alta ca la usturoi, într-un singur plan, formând o tulpină falsă de 20-70 cm lungime, cu diametrul de 3-8 cm. Vegetează toamna şi iarna până vin gerurile mari, neavând repaus. Îşi reia vegetaţia la temperaturi de 5 grade Celsius. În al doilea an formează tulpini florifere înalte (până la 1,8-2 metri), cilindrice, pline în interior şi care poartă inflorescenţe globuloase cu 800-3.000 flori în inflorescenţă. Membrana care acoperă florile este de culoare violacee. Florile au culoarea alb-verzui până la roşie-violacee. Polenizarea este alogamă, rar poate fi şi autogamă. Foarte rar, în inflorescenţă pot să apară bulbili. Seminţele prazului seamănă cu cele ale cepei, sunt mici, negre, triedice, cu suprafaţa zbârcită. Puritatea este de 90-95 %, iar germinaţia de 60-80% se menţine 3 ani.

Exigenţe ecologice

Ca toate bulboasele, prazul este o plantă rezistentă la frig. Seminţele încolţesc la 3-5 grade Celsius. Plantele cresc la 18-20 grade Celsius. Rezistă mai bine ca ceapă la temperaturi scăzute, de până la minus 18 grade Celsius. Are consumuri mai mari decât ceapa şi la apă (asemănându-se cu varza) şi la substanţe nutritive. Se cultivă pe terenuri irigabile. Reacţionează bine la fertilizarea cu gunoi de grajd din toamnă. Are cerinţe mari faţă de lumină, de aceea nu se cultivă în asociaţie cu plante mai înalte. Prazul se cultivă pe terenuri bogate în substanţe nutritive. Preferă soluri cu reacţie neutră (pH = 6-7,5), dar suportă mai bine decât ceapa solurile uşor acide sau alcaline. Nu dă rezultate bune nici pe solurile nisipoase, nici pe cele grele. Cum s-a menţionat, prazul îşi continuă vegetaţia şi în iernile mai blânde sau în zonele cu ierni mai puţin friguroase.

Soiuri

Camus este soiul cel mai răspândit din România. Are tulpina falsă de 60-70 cm înălţime şi 3 cm în diametru, fragedă şi cu gust plăcut. Este un soi productiv şi tardiv (140-150 de zile), răspândit în Moldova, Muntenia, Oltenia. Monstruos de Carentan este un soi cu tulpina falsă de 20-25 cm înălţime şi 6-8 cm grosime, cu frunzele de culoare verde închis, late. Soiul este productiv şi rezistent la frig. Deşi acest soi este cunoscut şi a fost cultivat şi în România, acum nu se mai cultivă. După 1990, în sortimentul de praz au fost incluse soiuri noi de provenienţă olandeză, cum sunt soiul Jolant, mai timpuriu decât soiul Camus şi soiul Lincoln din aceeaşi grupă de timpurietate cu Camus. Pentru cultura de praz se mai recomandă soiurile Alutus, Jolant şi Lincoln.

Producerea de sămânţă

Pentru producerea de sămânţă, se plantează primăvara devreme, înfiinţând cultura de seminceri ca şi la ceapă. Adâncimea de plantare este de 5-6 cm. Plantele din anul I pot fi şi rărite şi pot rămâne pe loc pentru cultura de seminceri din anul II. O atenţie deosebită se acordă distanţei de izolare, fiind vorba de o plantă alogamă. Îngrăşările faziale şi udările se fac ca la ceapă. La fel şi recoltarea. Se obţin 400-800 kilograme seminţe/hectar. Energia germinativă se calculează la 5 zile şi facultatea germinativă la 12 zile de la introducerea seminţelor în germinator.

Tehnologia de cultură

Cele mai bune premergătoare sunt acelea care au fost îngrăşate cu gunoi de grajd în anul anterior, cum ar fi varza şi conopida. Pe de altă parte, prazul, plantându-se târziu, este o cultură succesivă tipică şi atunci bune premergătoare sunt acelea care eliberează terenul repede: cartofii timpurii, mazărea, salata, ridichile. Pregătirea terenului începe din toamnă, cu fertilizarea (30-40 tone/hectar gunoi de grajd, 200 kilograme/hectar superfosfat, 80-100 kilograme sare potasică) şi se încheie cu arătura adâncă de toamnă. După premergătoare timpurii, pregătirea terenului la praz se realizează prin lucrări specific culturilor succesive (arătură superficială, mărunţire etc.). Pregătirea terenului se finalizează cu lucrarea de modelare sau bilonare. Prazul se cultivă prin răsad şi foarte rar prin semănat direct. Pentru un hectar de cultură în câmp sunt necesare, la producerea răsadurilor, 2,5-3 kilograme de seminţe care se seamănă pe 1.000 de metri pătraţi, pe brazde reci, în câmp, sau în solarii neîncălzite, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie. Răsadul de praz nu se repică. Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor sunt identice cu cele care se aplică la ceapa de apă. Pentru plantare la 50-60 de zile de la semănat, răsadurile (cu 3-4 frunze) se mocirlesc şi se fasonează. Plantarea la praz se face în mai sau în prima jumătate a lunii iunie, după schema de la ceapa de apă, dar mărind distanţa între plante pe rând (12-15 cm). Când cultura se înfiinţează prin semănat, aceasta se face la începutul lunii aprilie, la aceleaşi distanţe între rânduri ca şi la plantare, cu adâncimea de încorporare a seminţelor de 1,5-2 cm. Ulterior, se răreşte şi se lasă 12-15 cm între plante pe rând. Densitatea la recoltare trebuie să fie de aproximativ 300.000 plante/hectar. Pentru semănat direct în câmp se folosesc 3-4 kilograme/hectar seminţe în amestec de 1% cu plante indicatoare (salată, ridichi de lună). Lucrările de îngrijire se fac ca şi la ceapa de apă. Se fertilizează cu doze mici de azot şi se iriga de câte ori este nevoie (10-12 udări), iar către sfârşitul culturii se sistează udările. Plantele se muşuroiesc, pentru albirea tulpinilor false. La sfârşitul verii începe recoltarea, care se continuă eşalonat până în noiembrie. Prazul se smulge cu mâna, se fasonează, îndepărtând vârful frunzelor, şi se fac legături de câte 5-6 fire sau 10-20 de fire în funcţie de vigoarea soiului. Din mai multe legături se fac snopi, ce se aşează oblic în rigole deschise cu plugul sau în silozuri de suprafaţă, unde se acoperă cu paie şi pământ, în vederea păstrării şi consumului în cursul iernii. Producţia poate fi cuprinsă între 30 şi 50 de tone/hectar.

Victor VĂTĂMANU