În dialog cu fermierii

Organizația Națiunilor Unite a declarat anul 2026 Anul Internațional al Femeii Fermier
Ce provocări ați avut, ca femeie, în munca din fermă, și cum le-ați făcut față?

​Roxana Roșculeț, Sere Dulci, județul Ialomița
Imediat după anii ’90, la scurt timp după absolvirea facultății, am intrat în agricultură ca șef de fermă în sectorul de cultură mare. Era o perioadă în care IAS-ul în care lucram avea numeroase ferme, iar dintre toți șefii de fermă, foarte puține eram femei. Tinerețea nu m-a ajutat la început – dimpotrivă, nu eram luată foarte în serios. Tocmai de aceea, ambiția de a demonstra că pot a devenit motorul meu principal. Ferma pe care am preluat-o era considerată una dintre cele mai slabe. Am început prin a schimba echipa, am adus oameni tineri, chiar mai tineri decât mine, în care am ales să investesc și să am încredere. Pentru unii dintre ei am semnat să-și continue studiile, deși aveau doar 17 ani. Împreună, într-un timp foarte scurt, am reușit să transformăm ferma. Rezultatele nu au întârziat să apară, iar performanțele obținute au surprins pe toată lumea.
În timp însă, lucrurile s-au schimbat. Experiența te face să privești altfel oamenii din jur. Dacă la început relațiile erau strict profesionale, astăzi implicarea este mult mai profundă. Construiești echipe, te atașezi de oameni și, inevitabil, unele decizii nu mai sunt doar raționale, ci și influențate de această legătură. Agricultura, ca domeniu, nu s-a schimbat fundamental în ceea ce privește provocările. Munca rămâne la fel de solicitantă, iar responsabilitățile sunt la fel de mari. Ceea ce s-a schimbat însă este contextul și, mai ales, oamenii. În trecut, autoritatea era mai ușor acceptată, iar deciziile erau respectate fără multe întrebări. Astăzi, lucrurile sunt mai nuanțate, iar leadershipul presupune mult mai mult decât coordonare – presupune implicare, comunicare și construcția unor relații solide.
Pe plan personal, agricultura a venit și cu sacrificii. Momentul în care a apărut primul copil a fost unul dificil, pentru că timpul petrecut în fermă era mult, iar echilibrul între viața profesională și cea personală nu era ușor de găsit. Astăzi, lucrurile s-au așezat diferit. Provocarea este una interioară, legată de propriile standarde și de dorința de a face lucrurile cât mai bine. De când am trecut la propria afacere, responsabilitatea s-a amplificat. Nu mai este vorba doar despre organizarea muncii, ci despre oameni, despre stabilitatea lor, despre decizii care influențează mai multe destine. Cu toate acestea, este un drum pe care l-aș alege din nou fără ezitare. Agricultura oferă satisfacții greu de egalat, iar fiecare etapă, inclusiv greșelile, contribuie la formarea unui parcurs solid. Mă bucur să văd tot mai multe tinere care aleg această meserie. Este un semn că agricultura are viitor și că noile generații vin cu energie, curaj și o altă perspectivă. Cred cu tărie că succesul ține, în final, de oameni. Nu de context, nu de condiții, ci de capacitatea fiecăruia de a construi și de a da valoare locului în care se află. Mă bucur când văd tinere care se îndreaptă către meseria asta, pentru că este o meserie care îți aduce multe, multe satisfacții. Generația fetei mele, Iris, vine cu un alt curaj. Iar femeile din agricultură demonstrează, poate mai mult ca oricând, că pot conduce cu fermitate și echilibru – cu o mână de fier într-o mănușă de catifea.

---

​Jeni Dumbravă, Ferma Agrobrava, județul Constanța
Fac meseria asta de 56 de ani. Am terminat liceul agricol în 1970 și de atunci am muncit doar în fermă. La început am făcut muncă de economist, dar mereu în grajd, pe câmp, foarte puțin la birou.
La ora 4 dimineața eram pe linia grajdului, pentru că la 6 veneau muncitorii și trebuia să știe ce au de făcut. Mă duceam efectiv la oameni să văd cum mulg, cum plantează, cum se produc răsaduri etc. Aveam o echipă de femei, pe care nu le-am auzit să se certe. Ele cântau când lucrau și nu le spuneam eu ce să facă, pentru că știau. Nu cred că m-am simțit vreodată dezavantajată de faptul că am fost femeie, dar exista un respect al muncitorilor. Poate am știut cum să-mi impun punctul de vedere deși nu știam mare lucru, am învățat chiar și de la muncitori. Am învățat că exista o scară ierarhică, ”respectă și vei fi respectată”, îmi spuneau. Acum nu mai este așa. Lucrul cu oamenii, calitatea oamenilor s-a schimbat mult. Cred că femeia este cea care impune respect, așa am reușit în viață. Nu m-am lăsat intimidată și am respectat pe toată lumea. În tinerețe, dacă se întâmpla ceva, tăceam, plângeam și îmi vedeam de muncă pentru că eram singură și aveam de crescut un copil. Au fost și sacrificii, nu am putut fi mereu lângă el, chiar și în momente importante, dar am reușit și l-am educat în spiritul legii, al comunității, al muncii și responsabilității. Dacă îți place să muncești și o faci cu pasiune, în viață vei realiza ceva. Am reușit cu verticalitate, dar comparativ cu ce a fost, acum nu mai este așa greu. Niciodată n-a fost mai bine în România ca acum, pentru cei care muncesc. Eu ca și copil am trecut prin colectivizare, a fost golită curtea de animale, de pământ și nu i-am auzit pe părinții mei să se plângă că le este greu. 

---

​Adriana Stoian, Farmnet, Ograda, Ialomița
Prima dată am lucrat în IAS, în anul1989. A fost greu să fii primit într-un colectiv ca fată, ca stagiar, dar știam să privesc cu respect la cei din jur, să îi ascult și să învăț de la ei, fie că-mi erau superiori sau muncitori din echipele cu care lucram. Era poate mai ușor la vremea aceea pentru că la început nu eu luam deciziile importante, însă nu am simțit vreo lipsă de respect sau superioritate din partea altora doar pentru că eram fată. Am respectat și am învățat.
Mai târziu, în anul 2005 am trecut la privat, și pentru a fi mai aproape de câmp și a ne ușura munca, ne-am mutat în fermă. Greul a apărut când ne-am întemeiat familia, când au apărut copiii și cineva trebuia să fie și acasă. Soțul pleca să aibă grijă de fermă, eu mă ocupam de partea de finanțe, vânzări etc. Dar supravegheam și echipele de oameni în câmp pentru că aveam loturi de hibridare. Au fost momente când mi-a fost greu, poate chiar teamă, ca femeie în fermă. Uneori cred că am muncit mai mult pentru că eu eram cea care trebuia să mențină echilibrul, liniștea și acasă și în fermă. Dacă oamenii mă vedeau că zâmbesc, însemna că lucrurile merg bine. Și acum este cam la fel, însă nu poți fi mereu cu zâmbetul pe buze, asta costă.
Dar acum suntem bine, avem o fermă stabilă, și nu ne plângem. Îmi doresc doar, ca măcar din când în când, să îmi rămână timp și pentru mine, să mă simt feminină, să îmi acord uneori mai multă atenție pentru că munca în câmp nu este pentru oricine.

---

​Victorița Toader, administrator Ștefan Total Agro, județul Dâmbovița
De 10 ani lucrez ca angajat, dar sunt născută și crescută în Voinești. Am muncit în plantația părinților de când eram copil, de aceea mi-a fost mereu ușor să lucrez în agricultură, mi-a plăcut și nu am simțit niciodată că este greu. Știind foarte bine ce trebuie făcut, am avut capacitatea de a vorbi ușor cu angajații, am știut să explic exact, indiferent că erau bărbați sau femei. Nu a trebuit să fac eforturi pentru a mă impune, nu am avut motive, pentru că dacă ești bun profesionist, îți câștigi respectul. Și acum dacă este nevoie mă urc pe tractor, sau orice alt utilaj. Dacă știi bine ce ai de făcut, știi să-ți organizezi munca și etapele de lucru, atunci nu contează dacă ești bărbat sau femeie. Este poate puțin mai greu în ultimii ani să lucrezi cu oamenii: înainte erau mai liniștiți, mai respectuoși. Acum este mai delicată relația cu angajații, depinde cum te comporți: trebuie explicat clar, cu atenție și cu respect. Poate aici, ”feminitatea” este în avantaj.
Însă munca în fermă și prezența în viața de familie au fost mereu în echilibru, mai ales că până s-au mărit copiii, prioritară a fost familia. În plus, acasă munceam toți, copii și bunici. Am un băiat de 26 ani, sunt norocoasă că lucrează și el cu mine, după ce a absolvit facultatea la București.
Îmi organizez programul astfel încât să fiu prezentă și acasă, plus că și noi avem propria fermă pomicolă. Am satisfacția că pot acum să am grijă de întreaga fermă, sunt prezentă la toate activitățile, nimeni nu face nimic fără să mă consulte, chiar și atunci când sunt plecată în concediu. Îmi este dragă livada, munca în câmp, și nu am simțit niciodată că am făcut vreun sacrificiu. Așa am crescut, așa am fost educată: să mă uit în urma mea și să fiu mândră.
 
Roxana Drăghici

---