În perioada de la începutul înfrățirii și până la venirea iernii, coborârea lentă a temperaturii și umiditatea moderată a solului constituie condiții prielnice de vegetație a grâului de toamnă.
Gradul de înfrățire la încetarea vegetației depinde îndeosebi de potențialul termic al intervalului respectiv, deoarece în condițiile României, spre sfârșitul toamnei, solul prezintă în mod frecvent umiditate suficientă pentru vegetarea plantelor la temperaturi joase.
Cu toate acestea, în practică se întâmplă foarte des ca plantele să intre în iarnă insuficient sau deloc înfrățite, deoarece în prima parte a toamnei apar, de regulă, intervale secetoase.
Evaluarea condițiilor agrometeorologice în diferite perioade de vegetație se poate face în funcție de numărul de zile necesare pentru parcurgerea acestora, cunoscându-se că orice deviere față de optim reprezintă un indiciu de înrăutățire a stării de vegetație.
Durata optimă a grâului pentru parcurgerea perioadei de semănat-răsărit este de circa 10 zile: orice creștere peste această perioadă indică o înrăutățire a condițiilor de vegetație, care poate fi exprimată în cifre sau calificative.
Dacă în analiză se introduc și indicii termici, se poate stabili dependența între faza de vegetație la sfârșitul toamnei și sumele de temperatură de la răsărire la venirea iernii, avansul față de faza respectivă fiind mai pronunțat cu cât sumele de temperatură sunt mai mari.
În condițiile concrete ale României, o importanță deosebită pentru practica agricolă o reprezintă rezistența plantelor la temperaturi joase.
Una dintre cauzele vătămării culturilor de toamnă pe parcursul iernii o constituie instabilitatea pronunțată a regimului termic, perioadele relativ calde alternând în mod frecvent cu perioade reci, geroase.
Lanurile de grâu sunt distruse într-o proporție destul de mare când, în urma temperaturilor joase, a fost vătămat însuși nodul de înfrățire, în care se găsește conul de creștere a tulpinii, organul cel mai important și cel mai sensibil al plantei.
O dată cu vătămarea conului de creștere este distrusă în totalitate întreaga plantă, de aceea evoluția temperaturii solului la adâncimea nodului de înfrățire are o mare importanță pentru aprecierea condițiilor de iernare a grâului de toamnă. Cunoscând limitele critice de rezistență a plantelor la temperaturi joase și limitele reale de coborâre a acestora în cursul iernii, prin confruntarea valorilor respective se poate aprecia, în mod obiectiv, efectul gerurilor asupra semănăturilor de toamnă.
Așadar, pentru a determina arealul regiunilor în care grâul de toamnă a avut de suferit din cauza temperaturilor joase, e necesar să cunoaștem, în primul rând, limita critică de rezistență față de aceasta a plantelor la un moment dat, deoarece aceasta variază de la o perioadă la alta.
Astfel de limite sunt considerate temperaturile la care pier mai mult de 50% din plantele de grâu (în acest caz este necesară reînsămânțarea culturii).
Rezultatele cercetărilor în acest sens au fost exprimate de Petunin (citat de Ulanova), care a indicat o serie de criterii care pot fi folosite în aprecierea limitelor de rezistență a grâului la temperaturi joase și în elaborarea prognozelor privind iernarea culturilor de iarnă.
Cele mai importante criterii prevăd că: semințele care n-au germinat deloc și au fost surprinse de ger uscat suportă temperaturi foarte scăzute, de până la -20…-30 grade Celsius; semințele care nu au răsărit în toamnă, dar au germinat și gerurile le-au surprins în această fază, pierd vitalitatea complet când temperatura solului la adâncimea la care s-a semănat coboară la -3…-10 grade Celsius; în perioada de vegetație, din toamnă și primăvară, plantele au de suferit în foarte mare măsură sau pier complet la temperaturi sub -10 grade Celsius, dacă aceste temperaturi se mențin 2-3 zile consecutiv. În eventualitatea că aceste temperaturi durează mai puțin, are loc numai o vătămare parțială a plantelor; din momentul încetării activității vegetației, de la începutul iernii și până la reluarea acesteia în primăvară, rezistența la ger în diferite zone și chiar în aceeași zonă diferă de la o perioadă la alta, chiar și pentru același soi, în funcție de evoluția condițiilor meteorologice din anotimpul de iarnă, de natura terenului, agrotehnica aplicată etc.
În general, se poate considera că, imediat după încetarea vegetației (la începutul perioadei de repaus), grâul poate suporta temperaturi de -12…-15 grade Celsius, timp de 2-3 zile, dacă prima fază de călire a decurs normal. Spre mijlocul iernii, în luna ianuarie, soiurile românești de grâu de toamnă au o mare rezistență la ger și suportă, fără să fie vătămate, timp de 3-4 zile, temperaturi de maximum -20 grade Celsius; în general, majoritatea soiurilor de grâu rezistă până la -16…-18 grade Celsius la nodul de înfrățire. Spre sfârșitul iernii, rezistența la ger scade treptat.
Determinarea gradului de călire a grâului de toamnă și a temperaturilor critice poate fi făcută și prin analiza condițiilor meteorologice din toamnă, metodă elaborată de Cabanov și Licikaki, care au demonstrat că rezistența la ger a cerealelor de toamnă depinde în foarte mare măsură de ritmul de scădere a temperaturilor, începând de la semănat și până la producerea gerurilor propriu-zise. Când trecerea de la toamnă la iarnă se face brusc, rezistența este mult mai slabă în cazul scăderilor lente de temperatură.
Limitele de rezistență la ger se pot stabili și prin metode indirecte, metoda cea mai cunoscută fiind cea elaborată de Sulghin, pe baza căreia se poate determina temperatura solului la adâncimea de 3 cm, în funcție de grosimea stratului de zăpadă și de temperatura aerului.
În lipsa stratului de zăpadă, se poate folosi cu succes metoda elaborată de Moiseicic, care are în vedere numai adâncimea de îngheț a solului.
Pieirea plantelor de grâu de toamnă în timpul iernii nu se datorează numai temperaturilor joase, ci și altor condiții nefavorabile, cum ar fi: menținerea unui strat gros de zăpadă peste semănături, topirea bruscă a acestuia, prezența poleiului sau a crustei de gheață, înghețurile și dezghețurile repetate, vânturile puternice de la începutul primăverii, decalajul puternic între temperatura aerului și cea a solului etc.
Cauza principală a vătămărilor sau distrugerilor provocate de prezența stratului de zăpadă constă nu atât în absența aerului, cât în insuficiența luminii.
În aceste condiții, se produce o reducere însemnată a hidraților de carbon din cauza respirației, a căror regenerare nu poate avea loc în lipsa sau insuficiența luminii; fotosinteza nu se produce, plantele se epuizează, suferă de inaniție și, în funcție de persistența acestor condiții, vor pieri complet sau se vor regenera după dispariția stratului de zăpadă. Plantele de grâu care au acumulat cantități mari de substanțe de rezervă în toamnă vor rezista mai ușor acestor condiții, rezistența lor fiind cu atât mai mare cu cât temperaturile de sub zăpadă, în perioada premergătoare gerului, vor fi mai scăzute. Temperaturile ridicate în perioada respectivă intensifică procesele de respirație.
Topirea bruscă a zăpezii determină acumularea apei în depresiuni și asfixierea plantelor. Dacă apa îngheață, plantele pot pieri, fiind distruse prin acțiunea mecanică a gheții. Asfixierea poate surveni și sub stratul de polei, întrucât aerul nu poate pătrunde prin pojghița de gheață.
Înghețurile și dezghețurile repetate, ce se produc de obicei spre sfârșitul iernii, determină adesea dezrădăcinarea plantelor, deoarece apa infiltrată în sol, mărindu-și volumul prin înghețare, ridică stratul superficial al solului împreună cu plantele; în acest mod, rădăcinile grâului se rup. După așezarea stratului de sol, multe plante rămân cu o mare parte din rădăcini rupte și pier foarte ușor la venirea primăverii.
Uneori, chiar plantele care au iernat bine pot pieri la începutul primăverii, în cazul când temperatura aerului crește brusc, deteminând o puternică transpirație a frunzelor, iar sistemul radicular, din cauza temperaturilor încă scăzute din sol, nu poate absorbi suficientă apă, determinând seceta fiziologică. Se naște astfel un deficit de apă în frunze, din cauza faptului că absorbția nu poate face față transpirației, ceea ce duce la ofilirea și chiar pieirea plantelor de grâu de toamnă.
Prin analiza amănunțită a condițiilor meteorologice din anotimpul de toamnă și iarnă, în funcție de starea fiziologică a plantelor, se poate face o apreciere destul de riguroasă a posibilităților de adaptare a plantelor pentru rezistența la temperaturi scăzute. Aceasta permite precizarea zonalității condițiilor de iernare a grâului de toamnă, în funcție de particularitățile anului studiat.
În condițiile României, intrarea culturilor de toamnă în perioada de repaus se produce în jurul datei de 5-10 decembrie în Transilvania și jumătatea de nord a Moldovei, 10-20 decembrie în regiunile sudice și vestice și în decada a treia a lunii decembrie în sud-estul Dobrogei.
Calamitățile determinate de temperaturi joase nu afectează, de regulă, mari zone agricole, ele având mai ales un caracter local.
Pagube mai frecvente s-au semnalat în cursul iernilor reci sau în intervalele geroase din iernile calde, din cauza crustei de gheață care s-a format la suprafața zăpezii, producând asfixierea și slăbirea viabilității plantelor.
În iernile cu perioade de ger intens și zăpadă puțină, solul îngheață până la adâncimea de 20-25 cm.
Un alt aspect negativ al înghețului superficial și în prezența stratului gros de zăpadă îl constituie crearea condițiilor pentru tasarea solului, îndeosebi pe cernoziomurile situate pe marne, care impiedică infiltrarea apei în profunzime și băltirea acesteia la suprafața solului.
Se poate afirma, în urma celor prezentate, că, în general, condițiile meteorologice nefavorabile din perioada iernii au o influență negativă asupra tuturor proceselor biologice care au loc în plante și, nu de puține ori, au ca efect direct reducerea viabilității plantelor de grâu sau chiar dispariția acestora.
Victor Vătămanu
