Actualele procese morfologice, în majoritatea lor, au un efect economic negativ asupra terenurilor (în special agricole), ceea ce duce în final la degradarea acestora. Modelarea actuală a teritoriului României se face printr-o gamă variată de agenți (ape curgătoare, apă de infiltrație, apa mărilor și a lacurilor, zăpadă, vânt etc.) și anumite procese, între care predominante sunt cele de eroziune și de acumulare.
Grigore Posea și colaboratorii săi consideră că acțiunea de modelare, respectiv de degradare (specifică pentru terenurile care și-au pierdut parțial sau total capacitatea normală de producție) îmbracă aspecte dintre cele mai diferite atât ca extindere, cât și ca intensitate.
Diferențierile regionale ale modelării provin din condițiile potențiale diverse pe care le oferă teritoriul României, dar și din varietatea factorilor declanșatori.
Însumarea factorilor potențiali cu cei declanșatori accelerează procesele actuale pe anumite unități de teritoriu (Subcarpați, Podișul Moldovei, Piemontul Getic etc.).
Dintre factorii care condiționează tipul, amploarea, ritmul și intensitatea proceselor modelatoare se impun următorii: relieful, litologia și structura, unele elemente climatice, vegetația, activitatea social-economică.
Relieful constituie un factor care prin energia sa, prin panta, densitatea fragmentării, lungimea și expoziția versanților aduce diversități regionale în acțiunea agenților modelatori.
Fără a intra în varietatea împusă de fiecare element amintit, precizăm că numai zona montană carpatică și zona dealurilor prezintă, sub acest aspect, condiții propice dezvoltării proceselor de eroziune cu intensitate mare.
Aceleași diferențieri sunt introduse și de varietatea litologică și structurală a solului, ce reprezintă un al doilea factor potențial, favorabil accelerării proceselor de modelare.
Unitățile de câmpie (lipsite însă de pante mari), de deal și depresiunile intramontane, alcătuite predominant din formațiuni sedimentare noi (marne, argile, pietrișuri și conglomerate), puțin cimentate, sunt mai intens afectate de eroziune sau de alte procese morfogenetice active.
Regiunile carpatice, formate din roci mai dure (șisturi, granite, andezite, calcare, gresii etc.) opun o mai mare rezistență la eroziunea actuală, aceasta afectând cu precădere depozitele superficiale, dar și roca în care se desfășoară procesul propriu-zis.
Posibilitatea de accelerare a proceselor actuale rezultă și din faptul că formațiunile sedimentare ocupă, în general, peste 85% din suprafața țării, iar cele metamorfice și eruptive, restul, de aproximativ 15%, conform studiilor întreprinse de Airinei și Sturza.
Clima temperată, cu influențe oceanice în vest, sau continentală, în est și sud, cu o etajare evidentă impusă de relief, constituie, prin unele dintre elementele sale (ploi, zăpadă, vânt, temperatură), principalul factor declanșator al diferitelor procese morfogenetice.
Totalitatea acestor elemente, prin comportamentul lor, impun ritmul (intermitent, sezonier, accidental sau continuu) și chiar intensitatea proceselor. Ploile de lungă durată, din timpul toamnei și al primăverii, produc creșterea nivelului apelor din râuri, supraumectează solul și roca, modifică poziția pânzelor freatice, acționând astfel direct și asupra stabilității terenurilor. Ele au o importanță deosebită în declanșarea alunecărilor de teren, acolo unde și ceilalți factori potențiali sunt favorabili.
Ploile torențiale, care reprezintă circa 70% din totalul precipitațiilor, deosebit de frecvente în timpul verii (când alternează cu perioade de secetă), formând pânze de scurgere pe pante, șuvoaie torențiale sau creșteri bruște de nivel, sunt cele care determină declanșarea și durata eroziunii areolare și a celei fluvio-torențiale; ele condiționează, alături de rocă, vegetație, pantă, intensitatea și extinderea proceselor.
Asemenea condiții sunt deosebit de favorabile degradărilor de teren în dealurile subcarpatice sau de podiș, unde există o mare heterogenitate petrografică și unde lipsește covorul forestier protector.
Zăpada și ciclurile gelive acționează cu precădere în zona înaltă carpatică, spre deosebire de vânt, ale cărui efecte morfogenetice se resimt în unitățile joase de câmpie, formate din nisipuri.
În timpul verilor secetoase și al iernilor, acțiunea eoliană se extinde și peste alte regiuni, ducând la spulberarea zăpezii și a solurilor fărâmițate de ger sau de secetă.
Vegetația și activitatea social-economică a omului constituie factorii potențiali care au modificat cel mai mult, în decursul timpului, starea de echilibru temporar al diferitelor categorii de terenuri. Mobilitatea vegetației, în funcție de ceilalți factori potențiali (limită, consistență și densitatea pădurilor, fânețelor și pășunilor), precum și raporturile mai directe ale acesteia cu omul, îi conferă o importanță deosebită în ierarhia factorilor care condiționează apariția, intensitatea și arealul proceselor de degradare. În acest sens, este cunoscut rolul său de ecran protector asupra solului, prin limitarea cantității de ape scurse pe versanți, reducerea forței de izbire a picăturilor de ploaie, diminuarea eroziunii areale și lineare.
Vegetația cultivată se comportă însă în mod deosebit, după felul plantei și sistemul de cultură folosit, ele favorizând uneori, ca urmare a lucrării solului, procesele de eroziune. Dintre culturile de câmp, o atenție deosebită trebuie acordată porumbului (în general, plantele prășitoare), care ocupă suprafețe întinse pe terenurile în pantă. Intensificarea eroziunii terenurilor în ultimii 30-40 de ani este legată, în bună parte, de defrișarea pădurilor, extinderea terenurilor cultivate, degradarea pășunilor, creșterea densității rețelei de drumuri, precum și de unele practici neadecvate în lucrările agricole, în afara tehnologiilor specifice de cultură.
Inițial, defrișarea pădurilor s-a făcut pe întinderi mici, în scopuri casnice sau pentru extinderea pășunilor și a terenurilor agricole. În acest sens, se folosea tăiatul (curatura, laz, runc) sau incendierea (arșiță, jariște). Fenomenele de degradare a solului se accentuează începând cu secolul al XVIII-lea, prin apariția marilor exploatații forestiere, care urmăreau fie dezvoltarea culturilor agricole, fie mărirea suprafetelor pentru pășunat.
Prin semnarea Tratatului de la Adrianopole (1829), care acorda Țărilor Române libertatea comerțului cu alte țări, s-a trecut la desțelenirea masivă a fânețelor și a pășunilor, dar și la tăierea pădurilor pe mari suprafețe, pentru a obține câștiguri cât mai mari din vânzarea cerealelor și a lemnului brut. Prin ruperea echilibrului ecologic, stabilitatea versanților a fost puternic zdruncinată de extinderea și accelerarea proceselor de degradare.
Pătrunderea capitalurilor străine în economia forestieră a intensificat și mai mult exploatarea pădurilor, extinzându-se suprafețele în pantă dezvelite de covorul vegetal protector.
Intensificarea degradării terenurilor din regiunile de deal este și o consecință a modului în care au fost înfăptuite reformele agrare din 1864 și 1922, când li s-au dat țăranilor cele mai proaste terenuri, situate pe coaste sau muchii de deal, unele împădurite, improprii folosinței agricole.
Nevoia de hrană i-a silit pe aceștia să treacă la defrișarea pădurilor și la desțelenirea pășunilor.
De asemenea, loturile atribuite țăranilor au fost împărțite pe direcția deal-vale, impunând lucrarea solului tot în acest fel, ceea ce a contribuit la intensificarea proceselor de eroziune.
Reducerea suprafețelor de pădure, a pășunilor și fânețelor, precum și degradarea acestora din urmă, prin pășunat excesiv, au avut drept urmare ruperea echilibrului morfoclimatic, zdruncinarea stabilității versanților și extinderea cu repeziciune a proceselor de degradare.
Măsurile luate de curând privind refacerea fondului forestier, a pășunilor și a fânețelor, concomitent cu extinderea lucrărilor de combatere a degradării terenurilor, au în vedere cicatrizarea acestor răni și redarea unor suprafețe tot mai mari pentru circuitul economic Îmbinarea diferențiată a factorilor potențiali (rocă, relief, vegetație) conturează areale cu comportamente deosebite la acțiunea agenților externi; intensitatea și frecvența acestora sunt determinate, în fapt, de factorii declanșatori (ploi de lungă durată și ploi torențiale, zăpadă, vânt, îngheț/dezgheț, cutremure).
Se delimitează astfel regiuni sau areale în care asocierea proceselor de modelare este dominată de un anumit proces morfogenetic complex (denudare, procese crionuvale în etajul alpin, procese torențiale și alunecări în regiunile de deal și de munte, procese
Victor Vătămanu
