În agricultura țării noastre, din cauza repartiției neomogene a precipitațiilor în cursul anului, în toate zonele agricole se pune problema înmagazinării unei cantități mai mari de apă provenită din ploi, din topirea zăpezii și apoi păstrarea ei, pentru a fi folosită în întregime de plantele cultivate.
Apa din ploi se acumulează când stratul arabil al solului este afânat și se menține în această stare timp cât mai îndelungat. Prin arat, lucratul cu cultivatorul, grăpat, prășit, se mobilizează un strat mai gros sau mai subțire de sol, care primește apa din ploi și o transmite mai departe straturilor de sol din adâncime. Stratul de sol de la suprafață se menține receptiv pentru apă dacă este bine structurat, iar structura este stabilă.
Materia organică mărește permeabilitatea solului și acesta primește cu ușurință apa provenită din ploi. Dar materia organică mărește și capacitatea de reținere a apei. Este necesar a se da solului la intervale scurte cel puțin materia organică descompusă și mineralizată în fiecare an. Patrunderea apei în sol este puternic influențată de relief. Pe terenurile în pantă, o parte din apa din precipitații se infiltrează, o altă parte se pierde prin scurgerea la suprafață. Într-un teren înclinat, descoperit, neprotejat de vegetație forestieră sau pe care nu se aplică măsuri agrotehnice de reținere a apei, pierderile de apă sunt de 70%, și uneori chiar mai mari. Toate măsurile de prevenire, stăvilire și combatere a eroziunii solului urmăresc ca apa provenită din precipitații să se infiltreze în întregime pe locul unde a luat contact cu solul. Asociațiile ierboase încheiate frânează scurgerea apei și protejează solul împotriva eroziunii. Apa se pierde și prin infiltrația rapidă în solurile foarte permeabile, adică în solurile pietroase sau solurile nisipoase.
Pierderea apei din sol prin evaporație directă și prin transpirația plantelor constituie două mijloace foarte importante de a pierde apa din sol. Apa înmagazinată în sol provenită din precipitații și irgații se pierde, în parte, prin evaporație directă.
Această pierdere atinge în climatele umede 30-50% din cantitatea totală, iar în climatele aride și mai mult, dacă nu se iau măsuri de prevenire a evapotranspiratiei. În solurile lipsite de vegetație și bine îmbibate cu apă, în aceleași condiții de temperatură și expozitie, evaporația directă este foarte mare, tot așa de mare ca de pe suprafețele cu apă lichidă.
Prezența la suprafață a unui strat afânat și uscat face ca apa de sub acest strat să se transforme în vapori și să se piardă în atmosferă, prin difuziune.
Evaporarea directă a apei din sol este influețată de o serie întreagă de factori.
Ea este influențată în cel mai mare grad de cantitatea de vapori de apă din atmosferă sau, mai exact, de deficitul de saturație a aerului din atmosferă.
Deficitul de saturație este factorul dominant care determină utilizarea apei din sol de către plante. Mișcarea aerului sau vântul reprezintă al doilea factor care influențează evaporația apei din sol.
Între aerul din interiorul solului, de obicei saturat cu vapori de apă, și aerul de deasupra solului, încărcat cu vapori de apă până aproape de punctul de saturație, se stabilește un echilibru relativ stabil.
Ca urmare a acestui echilibru, solul nu mai este solicitat să cedeze apă din rezerva lui lichidă. Vântul însă înlătură aerul saturat de vapori de deasupra solului și îl înlocuiește cu aer nesaturat, care pătrunde în sol. În momentul când la suprafața solului și apoi în interiorul lui a apărut aer nesaturat, solul începe imediat să cedeze apă sub formă de vapori din rezerva lui lichidă. Vântul cald și uscat are influența cea mai rea asupra conservării umidității.
Când în cursul verii bate vântul cu viteză mare, solul pierde o cantitate de apă care ajunge să fie de până la de 10 ori mai mare decât cantitatea pe care o pierde când atmosfera este calmă.
Pentru a micșora aceste pierderi, este necesar, în primul rând, să se creeze perdele de protecție, alcătuite din esențe forestiere, care au rol deosebit în micșorarea vitezei vântului, reducerea evapotranspirației directe și micșorarea transpirației plantelor cultivate în spațiul dintre perdele. Perdelele de protecție opresc, de asemenea, și spulberarea zăpezii care acoperă semănăturile de toamnă, ocrotindu-le împotriva gerurilor, iar primăvara, după topirea zăpezii, sporesc provizia de apă din sol, atât de necesară plantelor cultivate în perioadele de consum maxim sau de secetă.
Expoziția, adică așezarea unei pante față de punctele cardinale, influențează mult evapo-transpirația. Terenurile agricole cu expoziție sudică vor fi cultivate cu plante care au nevoie de multă lumină, căldură și sunt mai puțin pretențioase la apă, ca: vița-de-vie, tutunul, iarba de Sudan, floarea-soarelui, porumbul. Terenurile cu expoziție nordică vor fi cultivate cu pomi fructiferi, în special prun, iar pe pantele cu înclinare mai mică se vor cultiva plante care cer mai puțină căldură și mai multă apă: trifoiul, inul, ovăzul, cartoful etc.
Forma suprafeței solului joacă un rol important în intensitatea evaporației, cantitatea de apă evaporată fiind proporțională cu totalul suprafeței sau cu suprafața desfășurată. Când suprafața solului este neuniformă, de pildă când se ară fără să se netezească și să se mărunțească suprafața, evaporația se mărește. O suprafață ondulată evaporă în aceleași condiții cu 28-30% mai mult decât o suprafață plană. Arăturile, mai cu seamă cele de vară, se nivelează la suprafață, folosind grapa stelată sau grapa cu colți reglabili, care lucrează în agregat cu plugul.
Un sol fără structură, un sol nelucrat, cu stratul de la suprafață îndesat, va pierde foarte multă apă din rezerva lichidă a straturilor mai adânci.
Un sol bine structurat are numeroase spații mari între microagregate, deci mai puține puncte de contact și acestea vor opri curentul de apă peliculară, care nu mai ajunge la suprafață, unde s-ar pierde cu mare ușurință. Un sol bine lucrat, bine afânat, pe o adâncime mai mare sau mai mică, prin lucrările de arat, discuit, cultivat, va acumula și păstra mai multă apă decât unul nelucrat, îndesat. Lucrarea rațională a solului este un mijloc de a micșora evapotranspirația și de a face ca pământul să păstreze o cantitate mai mare de apă la dispoziția plantelor.
Diferențele sunt foarte mari, în sensul că în solul nearat la începutul verii și la care nu s-au aplicat lucrări de păstrare a apei în sol s-au pierdut cantități foarte mari de apă. Un strat vegetal din paie, coceni, turbă etc., uniform răspândit la suprafața solului, are un rol deosebit de important în acumularea și păstrarea apei în sol.
Concentrația soluției solului are un rol indirect asupra păstrării apei în sol. Când soluția solului conține o proporție mai mare de săruri solubile, prin aplicarea îngrășămintelor, evaporația este micșorată, dar în același timp se micșorează transpirația.
În general, pierderile de apă din sol prin intermediul plantelor sunt foarte mari. O suprafață acoperită cu vegetație pierde de 5-6 ori mai multă apă decât o suprafață de teren neacoperită de vegetație, dar lucrată.
Se poate economisi apa din sol și pe cale indirectă: prin cultivarea plantelor cu consum specific mic și cu perioade scurte de vegetație și prin combaterea perseverentă a buruienilor, care în zonele secetoase sunt mai păgubitoare decât în cele umede, ele consumând mari cantități de apă, în detrimentul plantelor cultivate.
Victor Vătămanu
