La 40 de zile după Naștere, Iisus a fost dus de Fecioara Maria la Templul din Ierusalim, deoarece, după Legea lui Moise, fiecare femeie care năștea un prunc de parte barbătească era socotită necurată 40 de zile, iar dacă năștea o fetiță era socotită necurată timp de 80 de zile. Cu acest prilej, se aducea jertfa necesară pentru curățire, un miel de un an, pentru „ardere de tot”, și un pui de porumbel sau o turturea, pentru păcat.
Cei săraci, cum era familia Fecioarei Maria, trebuiau să aducă o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru „arderea de tot” și altul pentru păcat, iar preotul, rugându-se pentru ei, îi curățea. Acestei Legi s-a supus și Maica Domnului (Luca 2,22), ea a venit să împlinească „toată legea”, să pună pruncul înaintea lui Dumnezeu, să-L închine pe „cel întâi născut de parte barbătească” și apoi să-l răscumpere cu bani, cum era rânduit (Luca 2,23; Deuteronom
18,15).
Cu prilejul acesta, Pruncul divin a fost întâmpinat la Templu de un bătrân venerabil, cu numele Simeon, și de o femeie evlavioasă, proorocița Ana. Date biografice și alte informații despre acel bătrân avem cât se poate de puține, în Sf.
Scriptură și în Sf. Tradiție. Este puțin probabil ca el să fi fost fiul rabinului Hilel și tatăl marelui învățat rabin Gamaliel, întâi stătătorul Sinedriului, dascălul fariseului Saul din Tars, devenit apoi marele „Apostol al neamurilor”, Pavel. Cercetătorii mai vechi și preoții refuză să creadă acest lucru. Preotul Horia Taru prezintă faptul că singurele informații precise le aflăm de la evanghelistul Luca. Istorisindu-se episodul aducerii Pruncului la Templu, el ne înfățișează lapidar chipul duhovnicesc luminat de credință și nădejde al acestui bărbat pios, zicând că „era drept și temător de Dumnezeu”. Cuvintele lui – „Acum slobozește pe robul Tău” – i-au umplut de uimire pe toți și o adâncă impresie au făcut cuvintele adresate Fecioarei, că Pruncul „este pus spre căderea și ridicarea multora”, iar prin sufletul ei de mamă „va trece sabie”. Spusele astea aveau un caracter profetic, deoarece s-au împlinit întocmai în viața lui Iisus, a Fecioarei și a Bisericii. De fapt, numele lui Iisus a fost centrul care a polarizat cele mai mari contradicții. Deși împrejurul Său va risipi cu nemărginită dragoste numai facere de bine, slujire și jertfă, milă și dragoste, totuși sfârșitul Său va fi extrem de tragic, căci va fi hulit, batjocorit, încoronat cu spini, iar prin judecata nedreaptă va fi răstignit și omorât pe Cruce, precum cel din urmă răufăcător. Atunci, prin mintea Mamei Sale va trece sabie, văzând pe fiul ei urcat pe Golgota.
Atunci se va frânge de durere tot sufletul curat și cinstit, pentru că s-au împlinit cuvintele profetului Ieremia, care zice: „Nu este în lume durere ca durerea mea, care mă copleșește” (Plangeri,
1,12). În mod firesc, se pune întrebarea: de unde și cum a ajuns dreptul Simeon să cunoască apropiata venire a lui Mesia, Cel așteptat, și să afle chiar în Templu de venirea Pruncului divin, să recunoască în El pe Hristos, Mantuitorul, și să se grăbească să-L ia în bătrânele lui brațe cu mare bucurie și să rostească nemuritoarele și fericitele cuvinte pentru sfârșitul oricărui suflet creștinesc și înțelept: „Acum slobozește pe robul Tău!… De unde știa Simeon că Pruncul va crește și se va întări cu Duhul și se va umple de înțelepciune, căci harul lui Dumnezeu va fi peste El! (Luca 2,52), că este cu adevărat Mesia și să facă în fața Lui strălucită mărturisire despre dumnezeirea sa? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim într-o veche tradiție iudaică. Aceasta spune că Ptolemeu Filadelful, regele Egiptului, care a trăit între anii 284 și 247 .H., a avut o mare dorință, nobilă și fericită, să traducă Legea Mozaică în limba greacă și să o așeze în renumita bibliotecă din Alexandria, alături de alte opere de valoare ale vremii și de cărțile sfinte ale altor religii. În scopul realizării acestui plan măreț, regele s-a adresat arhiereului din Ierusalim, Elizar – cu rugămintea și cu daruri prețioase – ca să-l ajute, trimițându-i bărbați capabili să facă lucrul acesta. O scrisoare a lui Aristea, profetul gărzii regale, spune că arhiereul s-a bucurat mult pentru această cerere și s-a grăbit să i-o îndeplinească. Pentru aceasta i-a trimis 72 de bărbați vrednici și înțelepți (câte 6 din cele 12 seminții ale lui Israel), care, plecând în Egipt, au luat cu ei câte un exemplar al legii, scris cu litere de aur. Așezați într-un edificiu pompos de pe insula Faros din Marea Mediterană, în fața orașului Alexandria, aceștia au lucrat cu râvnă și zel la această traducere – în locuri separate fiecare – pe care au terminat-o în 72 de zile. Tradiția zice că, deși izolați unii de alții, textul tradus de ei era identic, semn că traducătorii au fost inspirați de Sus, de Sfântul
Duh.
Aceasta este Septuahinta, prima traducere a Legii Vechi în limba greacă, care era limba universală din vremea aceea. Aceiași tradiție spune că între acești 72 de bărbați aleși, înțelepți și inspirați, ar fi fost și dreptul Simeon, cel prea priceput în cunoașterea tainelor dumnezeieștii Scripturi. Dar pe când tălmăcea el cuvintele lui Isaia proorocul, a ajuns la locul minunat, greu de înțeles de mintea omenească, în care se spune: „Iată, Fecioara va zămisli în pântece și va naște fiu și se va chema numele lui Emanuel” (Isaia, 7,14).
Citindu-le, a început a se îndoi în inima sa de adevărul lor. Nu-i venea să creadă că este posibil ca o fecioară să nască fără de bărbat. După judecata minții sale, părându-i-se absurd, a fost ispitit să șteargă acest loc profetic. A luat, deci, un cuțit și a început să radă cu stăruință aceste cuvinte, ca să nu se mai pomenească, nici să se mai știe de cuprinsul lor, ci totul să fie tăcut și uitat. Dar, pe cât de mare i-a fost ispita către această faptă a indoielii și a necredinței, pe atât de repede a fost și arătarea îngerului Domnului, care a venit să-l oprească să facă un asemenea lucru. Îngerul i-a zis: „Nu te indoi Simeoane întru inima ta de această naștere, căci, iată, chiar tu vei trăi și vei vedea împlinirea celor scrise aici.
Nu vei muri până ce nu vei vedea pe Cel ce se va naște din Fecioară!”. Ascultând cuvintele venite de Sus și crezând adevărurilor relevate, bătrânul Simeon nădăjduia de acum cu tărie și aștepta cu dor fierbinte arătarea grabnică pe pământ a lui Mesia, Izbăvitorul, ca să se elibereze de trupul său împovărat de ani. De aceea, tot timpul îl petrecea lângă templul din Ierusalim, cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru ca să vadă împlinirea făgăduinței date și implora necontenit mila cerească pentru poporul întreg și a sa. Ducea o viață cumpătată, fără păcate, curată și sfântă; se temea de păcat și fugea de rău, de aceea „Duhul Sfânt era peste dânsul”, cum zicea Sf. Ev. Luca, iar credința și nădejdea lui n-au fost zadarnice, pentru că „Dumnezeu este credincios cuvântului Său” (Psalm 102,7).
„La plecarea vremii” (Galateni 4,6), el a văzut mărirea lui Dumnezeu, prin care s-a luminat și s-a mângâiat, s-a bucurat cu duhul de darul ceresc care i s-a făcut și s-a dezbrăcat de haina trupului muritor, ca sufletul să fie izbăvit în veci.
Faptele lui l-au făcut fericit în Biserică și înaintea lui Dumnezeu, vrednicia lui îl ridica peste toți prorocii. Drept, acea Biserică ne îndeamnă să-l cinstim după cuviință și să-l invocăm în rugăciunile noastre, ca să ne izbăvim de necazuri și de nevoi, iar bunul Mântuitor, pe care l-a ținut în brațe, să ne îndrepte pașii pe calea mântuirii.
Victor Vătămanu
