Pentru prima dată Paștele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 .Hr. La această dată evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura, în cartea Exod (Ieșirea) din Vechiul Testament, ne oferă instrucțiunile date de Dumnezeu pentru sărbătorirea Paștelor în timpul lui Moise.
Evreii din antichitate își aminteau de faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.
Deși mulți sărbătoresc și astăzi Paștele, majoritatea oamenilor nu mai au în vedere semnificația acestei sărbători.
În ceea ce privește creștinii, Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu israeliții, de data aceasta nu printr-un om (Moise), ci prin Fiul Său, Iisus Mesia. Legământul cel nou nu mai este un legământ făcut doar cu evreii, ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paște după instrucțiunile date de Dumnezeu. Cu ocazia ieșirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată Paștele, toți evreii trebuiau să ia un miel și să îl sacrifice. Apoi, cu sângele mielului erau unse ramele de lemn ale ușilor de la casele în care aceștia locuiau.
Sângele mielului oferea o garanție, un semn vizibil prin care credincioșii dădeau de înțeles că au luat în serios avertismentul lui Dumnezeu. În Noul Testament, mielul a fost înjunghiat de Mântuitorul Iisus, iar sângele lui, care a curs pe cruce, este sângele răscumpărător. La Cina cea de taină, în noaptea când a fost trădat, înainte de a fi prins și arestat, Domnul Iisus a instituit sărbătoarea Paștelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca toți creștinii să își amintească de prețul plătit pentru răscumpararea noastră din sclavia păcatului. Paști, Paște, în ebraică – pesah, în latină – Pascha – este o sărbătoare religioasă, mozaică și creștină din timpul primăverii; pentru evrei, Paștele este sărbătoarea memorială a eliberării din robia egipteană, serbată în condiții stricte. Se prepară miel, se consumă azimi (pâine nedospită consumată de mozaici la Paște sau folosită de catolici la împărtășanie); în această perioadă nu se consumă pâine dospită. Pentru creștini, Paștele este sărbătoarea învierii lui Isus Christos. În Cina cea de taină, mulți comentatori văd o masă pascală și începtul Paștelui creștin, iar pâinea frântă și vinul turnat simbolizează sacrificiul christic al trupului și sângelui, ca preț al răscumpărării omenirii.
Ziua de Paște se stabilește diferit.
Biserica Ortodoxă evită să sărbătorească Paștele în aceeași zi cu Paștele evreilor, în timp ce Biserica Catolică nu ține cont de acest criteriu. Chiar dacă există diferențe esențiale între Paștele iudaic și cel creștin, ambele sărbători conțin ecouri îndepărtate din cultul arhaic al primăverii.
Data sărbătoririi Paștelui
Înainte de anul 325 .Hr. Paștele se sărbătorea în diferite zile ale săptămânii, chiar și vinerea, sâmbăta și duminica. În acel an s-a convocat consiliul de la Nicaea de către împăratul Constantin. Acesta a emis legea pascală, care stabilea ca sărbătoare să aibă loc în prima duminică după lună plină sau după echinoxul de primăvară sau în prima zi de primăvară.
Astfel, Paștele trebuie sărbătorit într-o dumincă între data de 22 martie și 25 aprilie.
Pastele
După Crăciun, cea mai frumoasă sărbătoare de familie este Paștele.
Cum iarna este încântător peisajul acoperit cu zăpadă, bradul împodobit din mijlocul casei, la fel ne încântă și primele miresme primăvăratice. Primăvara înseamnă renașterea naturii. Nu este doar o simplă întâmplare faptul că în vremuri păgâne, începutul de an se sărbătorea o dată cu venirea primăverii; sărbătoarea Paștelui este deci și sărbătoarea primăverii. Deja din secolul al II-lea avem date despre sărbătorirea Paștelui.
Paștele este sărbătoarea creștină a Învierii Domnului.
Tradiții și obiceiuri de Paște
Din România până în Africa sau din Italia până în Australia, în orice colț de lume ai trăi, dacă ești creștin, de Paște sărbătorești, te bucuri, vrei să fii cu ai tăi, cu cei pe care îi iubești. Copiii sunt în al nouălea cer pentru că se înnoiesc, pentru că vor sta cu părinții până târziu în biserică, pentru că imediat după Înviere vor ciocni ouă roșii și se vor înfrupta din cozonaci. Chiar dacă de-a lungul anului tinerii sunt mai puțin prezenți la slujbele religioase, de sărbători, și mai ales de Paște, curtea bisericii devine neîncăpătoare. Frumoși, îmbrăcați în haine noi, așteaptă emoționați, cu lumânările în mână, să vină lumina din Cer. Sărbătoarea sărbătorilor aduce numai bucurie, numai dragoste. Orice sărbătoare, cu atât mai mult una de importanța și amploarea celei pe care o reprezintă Învierea Domnului Isus Christos, este pregătită prin gesturi și etape preliminare, ale căror valențe ritual-ceremoniale, dar și psihologice asigură intrarea într-un timp al sărbătorii. Căci sărbătoarea este, în primul rând, trăită.
Sărbătoarea Paștelui începe în după-amiaza zilei de sâmbătă
Se termină postul de 40 de zile și clopotele încep să bată din nou. Cel mai important moment al zilei este sfințirea apei botezătoare la biserică. Se spunea că prima persoană care urmează să fie botezată cu această apă „nouă“ va avea noroc toată viața. Apa prezenta un rol important și duminica. Se spunea că prima persoană care apuca să ia apă de la fântână va avea noroc. Oamenii obișnuiau să pună ouă roșii în apă și să se spele din aceasta pentru a se proteja de boli. Se obișnuia și sfințirea bucatelor. Creștinii mergeau la biserică, ducând mâncarea și vinul pregătite pentru a fi sfințite. Postul se termina oficial prin consumarea acestor bucate. În unele regiuni, această tradiție este vie și în zilele noastre. Se spunea că dacă găinile apucă să mănânce din rămășițele acestor mâncăruri vor oua mult. Se obișnuia ca oul sfințit să fie consumat în mijlocul familiei, pentru ca în cazul în care cineva s-ar rătăci să își amintească cu cine a mâncat și să găsească drumul spre casă. Renașterea naturii primăvara echivalează cu renașterea spiritului omenesc: arborii îmbracă strai nou de verdeață și de floare, iar noi suntem gata pentru un nou început. Învierea Domnului ne dovedește că viața a învins, „pre moarte calcând“, lumina a alungat întunericul, credința nu este zadarnică, iar dragostea vindecă și cele mai adâci răni. Ne pregătim pentru seara Învierii. Din Moldova până în Banat, din Transilvania până în Muntenia, un batrân le spune celor tineri, și nu numai lor, cum trebuie să se pregătească pentru noaptea de Înviere. Nu se mearge la biserică fără să se îmbăieze înainte și să nu îmbrace haine de toată ziua, ci straiele noi pe care mama le-a cusut cu migală și dragoste. Atât trupul, cât și sufletul se înnoiesc. În unele zone ale țării, oamenii încă mai poartă costumele tradiționale atunci când merg la Înviere.
Pentru a simți cu adevărat și a întâmpina cum se cuvine sărbătoarea, trebuie să ieșim din starea banală, de zi cu zi, și să facem pasul spre purificare. Prin apă ne spălăm, ne curățăm. Uneori, în această apă se pune aghiazma, pentru ca orice urmă de pacat să dispară. În Banat, există credința potrivit căreia fecioarele și tinerii trebuie să facă baia rituală într-un râu, pentru că numai apa curgătoare îi poate curăța. Tradiția spune că după îmbăiere nu mai putem purta hainele vechi, tot ce îmbrăcăm trebuie să fie nou.
La miezul nopții dinspre sâmbătă spre duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor, se spală cu apă curată, îmbracă hainele noi, iau fiecare de acasă o lumânare („lumina“) și pornesc spre biserică, pentru a participa la oficierea religioasă a Învierii. Doar celor foarte bolnavi le este îngăduit să rămână acasă. Având Crucea și Sf. Evanghelie în mână, precedat de purtătorii prapurilor și ai icoanei cu Învierea Domnului, urmat de alaiul de credincioși (fiecare ține în mână o lumânare aprinsă), preotul iese din biserică și o înconjoară de trei ori. În urma lor, ușile se închid, iar în biserică nu rămâne nimeni. Serviciul divin se va desfășura afară. Iar când preotul va rosti „Hristos a inviat!“, toți îi vor răspunde, recunoscând taina Învierii, „Adevărat a înviat!“. Aceasta va fi, de altfel, formula de salut timp de 40 de zile, până la sărbătoarea Înălțării Domnului. Păstrând lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă, trece pragul (pe care, în unele sate era așezată o brazdă de iarbă verde) și face o mică cruce pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o păstrează tot anul. Reîntorși la biserică, cu un coș sau o „straiță“ în care au pus alimentele (pască/pâine, ouă roșii, carne de miel, sare și vin), oamenii participă la Liturghie și la „sfințirea bucatelor“. Abia după aceasta le este permis să le consume. O vor face acasă, cu toată familia așezată în jurul mesei, într-o atmosferă solemnă. Pentru a mânca ou roșu, se procedează în felul următor: două persoane, așezate față în față, fiecare cu un ou roșu în mână, rostesc formula specifică Paștelor: „Hristos a Înviat!“, celălalt răspunzând „Adevărat a Înviat!“, apoi ciocnesc ouăle, spărgându-le.
Se credea că aceia care ciocnesc ouă în ziua de Paște se vor întâlni pe lumea cealaltă. Prima zi de Paște decurge liniștit, este interzisă orice activitate distractivă, precum este interzis și somnul. Desigur, astăzi lucrurile nu se mai întâmplă chiar așa, dar elementele de bază ale sărbătorii se păstrează. Luni, a doua zi de Paște, familiile merg la cimitir, unde, într-o formă sau alta, dau de pomană pentru sufletele răposaților. O credință răspândită printre români este aceea că, timp de o săptămână, începând cu noaptea Învierii, porțile raiului stau larg deschise. Așa se face că sufletele persoanelor decedate în răstimpul Săptămânii Luminate ajung, cu siguranță, în rai.
În unele regiuni, ziua de luni este ziua stropitului. Băieții merg la familiile care care au fete și le stropesc cu parfum, spunând: „Am auzit că aveți o fată (două…) frumoasă. Am venit s-o stropesc, să nu se veștejească“. Acest obicei se păstrează și astăzi, fiind de fapt un prilej de întâlnire între prieteni și de petrecere. Această tradiție își are rădăcinile în credința în forțele purificatoare și fertilizatoare ale apei. În unele țări, în loc de stropit se obișnuiește folosirea nuielei, în sensul că se aplicau câteva lovituri fetelor tinere. Pentru ambele fapte, băieților li se cuvenea un ou vopsit. Ouăle roșii aveau menirea de a ține răul departe și simbolizau sângele lui Hristos.
