Da! La omul sărac, nici boii nu trag!
Proverb cu adânci înțelesuri filozofice, născut din țarina și năduful ancestral al țăranului român dintotdeauna obidit.
Iobagi, clăcași, chiar robi sau dezmoșteniți ai soartei prin cooperativizarea agriculturii, după marea cotitură din decembrie 1989 țăranii au tot sperat. Au sperat să-și redobândească țarina străbună, obținută de-a lungul vremii cu mari sacrificii, deseori plătită cu sânge în nenumarătele confruntări cu dușmanii din afară, dar mai ales cu cei din clasa conducătoare a acestei țări.
Legea fondului funciar, apreciată la data apariției ca fiind a doua Constituție a țării pentru faptul că reglementează reconstituirea și constituirea dreptului de proprietate asupra terenului agricol și forestier, a tot fost modificată și completată în ultimii 18 ani de aplicare, în funcție de voința politică a vremelnicilor guvernanți:
– așa s-a ajuns la fărâmițarea fondului funciar, demnă de Cartea Recordurilor, – așa s-a ajuns ca țăranul să fie mai prezent în sălile instanțelor de judecată decât pe câmp, – așa s-a ajuns ca patrimoniul fostelor IAS, al fostelor CAP sau al Asociațiilor intercooperatiste, edificate prin truda țăranului, să ajungă preponderent fără plată – sau pe sume derizorii – în proprietatea unor „băieți deștepți“; e bine și așa, decât să fi devenit ruine nefolositoare, – așa s-a ajuns ca țăranul să-și piardă interesul pentru munca pământului iar 1/3 din suprafața agricolă a țării să nu mai fie lucrată. Rău și păgubos fenomen și pentru om, și pentru țară.
Includerea, după multe demersuri, promisiuni și concesii, a României în marea familie care este Uniunea Europeană ne-ar fi obligat la o mai mare rigoare și în politică, respectiv activitatea agricolă din țara noastră, cu avantaje rapide pentru țăran.
Suntem contributori semnificativi la bugetul UE, dar nu reușim, din motive diverse, deseori puerile, să realizăm organizarea instituțională și să atingem standardele și criteriile de performanță pentru a putea beneficia într-o măsură cât mai mare de subvențiile acordate generos de marea familie europeană la care am aderat – dar după reguli stricte și mai ales sub un control riguros.
Și uite-așa ne furăm singuri căciula, pentru că ne complacem în așteptarea păguboasă, în superficialitate, decizii ineficiente sau șmecherii ieftine. Perdanți sunt și românul, și țara.
În condițiile economiei de piață, care este în fapt o dură confruntare în ceea ce privește performanța, cu toate atuurile noastre de țară binecuvântată de Dumnezeu, care ar putea hrăni peste 80 de milioane de oameni, dacă nu ne regăsim măcar în al 12-lea ceas, vom rămâne paria Europei, cu o agricultură de subzistență, ai cărei țărani își vor valorifica în continuare bruma de produse tot pe malul șanțului. Și asta în timp ce se pierd bani împrumutați, care vor trebui rambursați, și energii incomensurabile în lupte politice interminabile, deseori având la bază orgolii sterile. Guvernanții și strategii care îi consiliază au datoria față de țară și semeni să-și dea mâna și, indiferent de culoarea politică, să gândească constructiv, să motiveze și să încurajeze munca, deoarece numai așa ne putem redresa viitorul în mare parte deja amanetat. Altfel nu se poate!
