MOTTO:
Enigmatici și cuminți / Terminându-și restul lor Lângă noi se sting și mor / Dragii noștri, dragi părinți Cât mai suntem, cât mai sunt / Ajutați-i pe părinți!!!
Patima cu care s-a analizat pro și contra majorarea pensiei ne-ar conduce la concluzia că părinții și bunicii noștri chiar au ajuns o povară pentru democrația noastră originală. Personal, nu pot împărtăși acest neadevăr din motive care țin de latura sentimentală a relațiilor interumane, dar și de potențialul economic actual al României. În acest sens, nimeni nu trebuie să uite că în anii în care majoritatea actualilor diriguitori ai acestei țări purtau șorțulețe la grădiniță sau uniforme de „Șoimi ai patriei“ părinții lor munceau în combinate, fabrici, șantiere, agricultura socialistă sau instituții, toate edificate potrivit filosofiei economice a acelor vremuri. Tot în acea perioadă, țăranii deposedați de averea funciară trudeau la CAP pe o remunerație simbolică; pentru că în acest sector, cu precădere, erau furați de „zile de muncă“, reținându-li-se și o parte din ceea ce li se cuvenea pentru investiții cooperatiste. În același cadru economico-social, statul, singurul propietar, a fost foarte riguros, reținând din salariile modeste acordate, pe lângă alte angajamente, și diferite sume, inclusiv între 2 și 4% din venit pentru așa-zisa „pensie suplimentară“.
Unde or fi oare acele uriașe sume colectate de la peste nouă milioane de salariați? Unde se topesc sumele încasate din privatizarea economiei naționale, edificate prin sacrificiul uman și material al părinților și bunicilor noștri?
Dacă se vor limpezi aceste dileme care ne bântuie de peste 17 ani, nu s-ar mai pune problema lipsei de resurse pentru majorarea pensiilor truditorilor care și-au făcut datoria față de țară și urmași și care, la apusul existenței lor biologice, sunt în mare parte insolvabili, dar, paradoxal, primii la achitarea dărilor către stat și la urnele de vot. Unele păreri acreditează ideea că, vezi Doamne, prin majorarea pensiei se dezechilibrează balanța economică a patriei, dar nu se panichează când aprobă investiții de lux pentru folos personal sau pensii preferențiale sau mai sofisticat denumite „ocupaționale“, uitând că au fost împinși în demnități publice și de votul celor cinci milioane de pensionari. Și totuși țăranii – acea „sare a pământului“ -, care anual sunt cei mai loviți de năpastă – și ne gândim aici la inundații și secete devastatoare, la „aviară“, dar și la costuri insuportabile pentru înființarea culturilor agricole – așteaptă de la copiii lor ajunși domni în funcții de decizie să le facă dreptate, să le restituie încă o felie din pâinea pe care au asigurat-o acestei țări cu sudoare și palme bătătorite de-a lungul istoriei.
Un ilustru sociolog al secolului XX aprecia „cota de prestigiu a unei națiuni, respectiv a unei generații ca fiind o rezultantă a modului cum aceasta soluționează problema educației și cum rezolvă cerințele sociale ale persoanelor vârstnice“.
Ce facem noi în acest sens, stimați diriguitori ai României?
Simona Munteanu
