În cercetările românești și străine consacrate călușarilor, să enumerăm doar câțiva din oamenii de știință care s-au ocupat de acest subiect: Dimitrie Cantemir, Fr.-Iosif Sulzer, Th. Speranția, Elena Niculiță-Voronca, Romulus Vulcănescu, Gail Kligman. S-a ajuns la concluzia că este vorba de un spectacol complex, de origine străveche, probabil din comuna primitivă și că abordarea lui e controversată încă.
Numele datinii de căluș (în Transilvania), de călușari (Muntenia, Oltenia), de căiuți-căluceni (Moldova) interesează, în mod deosebit, deoarece prin el putem ajunge la esența datinii care stă la baza spectacolului actual al călușarilor, care, înainte de toate, este mitologică.
Romulus Vulcănescu, în lucrarea „Măștile populare”, susține: „Călușarii fac parte dintr-un ciclu de datini consacrate sărbătorilor solstițiale și echinocțiale, având ca temă centrală Caii Solari, care se găsesc în opoziție cu caii infernali.”
O primă teorie a originii grecești relevă că dansul călușăresc derivă din dansul ritual al Corentilor, preoți cretani, dans consacrat mitului orgiastic al marii zeițe Rhea, soția lui Cronos, și protectoarea vegetației.
Dansul a pătruns din Creta în Grecia continentală, iar în sec. VI .Hr. s-a extins în Tracia, pe ambele maluri ale Dunării, perpetuând nașterea lui Zeus. O a doua teorie a originii grecești derivă din dansul magic al preoților călători numiți Agyrtai, care era dedicat cultului fertilității zeiței Demeter. Dansul era pregătit dinainte, consemnat prin jurăminte stricte și condus de o căpetenie. Dar cea mai populară este poziția teoretică ce se referă la originea latină a călușarilor. Prima teorie apare în lucrarea „Încercări critice asupra unor credințe, datini și moravuri ale poporului român”, G. Dem. Teodorescu, în lucrarea din 1874, și se referă la originea salică, după care călușarii sunt un relict etnografic și o reminiscență folclorică a vechiului spectacol, de coregrafie rituală, executată pe Quirinal de 12 Sali, preoți ai zeului Marte și eroului Hercule, în timpul idelor lui aprilie sau mai. Costumele, compoziția cetei, ierarhia reamintesc de dansul ritual al salilor desfășurat sub supravegherea căpeteniei Vates (vătaf), iar termenul de călușar ar veni din supranumele salilor – „collisali”.
O a doua teorie latină se referă la originea sabinică, după care călușarii sunt o imitație parțială a jocului alegoric reprezentând răpirea femeilor sabinilor de către romani, în frunte cu Romulus, fondatorul mitic al Romei. Jocul ar reflecta actul în care soldații romani, îmbrăcați în veșminte femeiești, i-au atacat pe sabini. Probabil, la succesul acestei teorii a contribuit Dimitrie Cantemir: „Jucătorii se numesc călușari, se adună o dată pe an, se îmbracă în straie femeiești, pe cap își pun cunună împletită din pelin și împodobită cu flori, vorbesc ca femeile și, ca să nu se cunoască, își acoperă obrazul cu o pânză albă. Toți au în mână câte o sabie fără teacă”.
Mai există și a treia teorie latină care stabilește originea călușarilor într-o legătură directă cu Sărbătoarea Rusaliilor, considerând dansurile cu arme ale călușarilor ca făcând parte din cultul lor.
Iar o a patra teorie, tot latină, stabilește originea călușarilor din numele unei societăți sacre care joacă un dublu dans – callusium și callosii, un joc de grup.
De fapt, teoriile originii trace a călușarilor sunt cele mai plauzibile (Romulus Vulcănescu), pentru că scot în evidență aspecte importante ale mitologiei acestei teme.
Obiceiul călușului și al jocului călușăresc se înscrie, mai întâi, ca o bătrână rămășiță a credințelor în puterea vătămătoare, în anumite condiții, a zânelor, a „ielelor”, „dânselor”, „frumoaselor”, dar și a „șoimanelor” pocitoare, măiestre dănțuitoare aeriene din tăria vârtejului nopților de primăvară. În opoziție, „ceata” voinicească a călușarilor este, de fapt, o formațiune, tipică și foarte asemănătoare, de aspri și înverșunați colindători dănțuitori primăvărateci în carne și oase, cuprinși de o crâncenă însuflețire hieratică anuală, în toiul primăverii; în fond, o confrerie inițiatică bărbătească, cu alură marțială, desprinsă prin liber consimțământ din cadrul comunității locale, întemeiată pe drastic legământ și înfricoșătoare tabuuri, cu multe amestecuri de mentalitate religioasă, dar și străvechi eresuri vrăjitorești cu rost apotropaic, de aprigă proteguire a comunității; ceată de mediatori și oficianți cu putere ezoterică de tămăduire a unor anume vătămări și ciudate „căderi” în boală. La aceasta se adaugă negreșit și unele puteri propițiatoare, sub impulsul salturilor, pentru sporirea roadei holdelor și a belșugului bunurilor gospodărești, agricole și pastorale. Puterile ascunse și strașnic păzite ale cetei, ea însăși o alcătuire ezoterică, se exercită în cele câteva zile ale desfășurării îndătinate a obiceiului, de Rusalii. Căci, dacă sarabanda nocturnă a ielelor, a zânelor, frumoase, dar amăgitoare și nocive, exercită puterea lor vătămătoare în penumbra lunii, dănțuind în neștire sub lucirea stelelor, în luminișuri de păduri, în preajma apelor, între hotare, la răscruci și movile, ceata bărbătească a călușarilor, jucători încrâncenați, prinși în legământ ascuns, dănțuiește și ea frenetic și în contrapondere, în plină putere a astrului zilei (oprindu-se de a oficia din amurg până în zori de zi) pe ulițele satelor și spre ocrotirea oamenilor, a bolnavilor și a gospodăriilor țărănești. E replica diurnă, solară, a ielelor pădurețe și lunare în spațiul domestic, cultural și umanizat al satului. Pelinul și usturoiul purtate la brâu și împărtășite oricui sub ardoarea „steagului” juruit și desfășurat al cetei sunt garanția îndepărtării și a alungării forțelor malefice, păgubitoare, iar salturile vijelioase și amenințătoare ale dansului călușeresc favorizează și preconizează, implicit, simbolic, creșterea tihnită a holdelor și sporul dobitoacelor gospodărești. Figura stranie și contradictoriu diabolică a „Mutului”, vraci și măscărici atoateștiutor și iscoditor fără opreliște sau pudoare, asociată cu ardoarea poruncitoare a „Vătafului”, la lumina zilei, este încă un argument al puterii atotcuprinzătoare și ocrotitoare călușărești, împotrivindu-se cu succes forțelor malefice, ascunse, oricât de infernale și nocturne ar fi!
În esență, jocul călușăresc, totdeauna „de bâtă”, ar putea păstra – se pare – o vagă și îndepărtată undă de reminiscență tracică a dansurilor voinicești și războinice de săbii (care au umplut cîndva de uimire pe grecii privitori, în Anabasis, sub mărturia lui Xenofon), ca și, poate, a jocurilor enigmaticei cete a preoților Romei; precum și, poate, o străveche rămășiță și ecou îndepărtat al jocului mediteranean (mai apoi răspândit în spațiul larg european) slăvind, odinioară, puterea de curând descoperită a calului, devenit și simbol luminos al însuși carului apolonic al soarelui atotbiruitor și ocrotitor.
Jocul călușarilor zilelor noastre este cazul cel mai tipic al evoluției vădite a culturii tradiționale orale, prin trecerea treptată a unor străvechi rituri, cu adânci rădăcini și semnificații mitologice, care, prin continuă desacralizare și resemantizare, s-au transformat cu vremea în ceremoniale, iar în cele din urmă în spectacol popular și simplă „moștenire” obișnuită „din bătrâni”. Așa se face astăzi că, pentru mulți, călușul este doar, și numai, un dans deosebit de spectaculos, faimos pentru strălucirea fastuoasă și pitorească a costumației specifice, ca și pentru agilitatea vijelioasă, frenetică a bărbaților, ba chiar și a micuților copii-călușari, care strigă „Hălăi-șa!”. Călușul a devenit oarecum standardizat, ca joc specific și de sine stătător, și nu ca obicei!
Din 1969, în județul Olt s-a organizat anual Festivalul-concurs interjudețean „Călușul românesc”. Primele nouă ediții s-au desfășurat în municipiul-reședință al județului Olt, Slatina, pentru ca, din 1978, să fie transferat la Caracal, devenit astfel „Capitala călușului românesc”. Călușarii din localitățile oltene Dobrun și Vâlcele sunt marii performeri ai tuturor edițiilor.
Grație maestrului coregraf Nichita Dragomira, originar din Vâlcele, de câțiva ani buni, călușul s-a mutat „de pe scenă la țărână”, acolo unde îi este locul, obiceiul ancestral fiind redat oamenilor așa cum îl păstrăm din străbuni, cu rosturile sale mitologice. Acum, la aniversarea celor 40 de ani de manifestari-concurs, îi urăm, în numele cititorilor revistei noastre, un sincer „La mulți ani!” călușului românesc și viață lungă tuturor celor care fac să vibreze în noi strigarea „Halai-șa”.
Felicitări tuturor celor care au înscris pe harta culturală a țării numele de “Caracal – Festivalul Călușului Românesc”!
Victor Vătămanu
