Agricultura a fost și este GOLGOTA neamului românesc. Din moși-strămoși țăranul, cu palmele și tălpile bătătorite de munca brută și fără liman, și-a agonisit pâinea cea de toate zilele, trudind an de an, împovărat de lipsuri și spoliat de vremelnicii cârmuitori. Și-a păstrat însă cu încrâncenare proprietatea asupra petecului de pământ moștenit sau dobândit ca recunoaștere a sacrificiului dovedit pe câmpurile de luptă în lunga și dramatica istorie a poporului român. Mijlocul secolului XX i-a fost însă fatal, căci în aceea perioadă a început marea deposedare a țăranului de cel mai de preț avut al său de către statul totalitar.
Unul dintre efectele benefice ale Revoluției din 1989 trebuia să fie și reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deținute de foștii proprietari sau urmașii acestora. Așa se prefigura a fi, însă realitatea a fost mult diferită și deseori dramatică.
Cu un cadru legislativ care s-a dovedit uneori eliptic sau inaplicabil, populația României a fost în mare parte bulversată: frații nu-și mai vorbeau decât în fața instanțelor de judecată, iar cei mai buni prieteni sau vecini își dădeau în cap nu rareori pentru o palmă de pământ.
După 17 ani de aplicare a legilor fondului funciar, reconstituirea dreptului de proprietate nu a fost definitivată. Guvernele, și mai ales ministeriabilii de la Agricultură, s-au tot schimbat, întrecându-se în promovarea unor “strategii optimiste”, care nu au fost puse în practică în totalitate niciodată. Și totuși, Europa ne-a racordat la sistemul instituțional și la balonul de oxigen care înseamnă SUBVENȚIE, însă ne pretinde, pe bună dreptate, corectitudine și rezultate palpabile.
Deci, atât țăranii, cât și cei care gestionează fonduri europene trebuie să abandoneze definitiv mentalitatea ceapistă – contrar “ne furăm singuri căciula”, iar perspectiva nu este deloc roz deoarece:
– an de an nu reușim să cultivăm o treime din suprafața arabilă a țării – sistemul de irigații funcționează doar pe 350-400 mii ha dintre cele 3,5 milioane ha amenajate pentru irigat la nivelul anului de referință 1989 – capacitatea de mecanizare actuală a agriculturii este comparabilă cu cea existentă la nivelul anilor 1965-1968, când totuși Tractorul Brașov și alte fabrici de profil produceau din plin – sectorul zootehnic este decimat din motive subiective, din lipsa furajelor de calitate, sau a lipsei de eficiență economică – sectorul piscicol a fost, în mare parte, privatizat de “băieții deștepți“, iar ce a mai rămas este agresat de “rechinii“ care îi dau târcoale, aducând peștele pe masa consumatorului la un preț comparabil cu cel al cărnii de porc.
Pentru că producătorul și produsul agricol românesc nu este protejat în nici un fel de concurența neloială, se explică de ce deficitul din activități agricole al României este de circa două miliarde de euro anual și de ce nu reușim să exportăm produse agricole decât în valuare de 650-700 milioane euro pe an.
Și astfel se explică de ce majoritatea românilor își duc traiul la limita sărăciei.
De la înalte tribune se tot recomandă înfăptuirea unei reforme profunde în agricultură. Este un îndemn demn de salutat, dar ne întrebăm: cu ce resurse și mai ales cu cine să fie înfăptuită această reformă, căci acești ultimi 18 ani sunt pierduți irecuperabil pentru o mare parte a țăranilor, iar pentru alții mai tineri, aceeași perioadă a constituit imboldul decisiv să-și ia lumea în cap și să-și câștige pâinea cu trudă și umilință pe alte meleaguri.
Și totuși, suntem consecvenți crezului nostru: „SPERANȚA MOARE ULTIMA!“
Simona Munteanu
