În general, deșeurile și reziduurile organice provenite de la industria alimentară și ușoară pot fi reciclate prin folosirea ca amendamente sau ca îngrășăminte pentru producția agricolă sau forestieră. Din acest punct de vedere, s-a considerat util ca efectele negative asupra solurilor ale acestor deșeuri și dejecții să facă obiectul unei categorii distincte de studiu privind poluarea solurilor.
Unitățile din cadrul industriei alimentare și ușoare evacuează, depozitează, manipulează, prelucrează și degajă deșeurile și reziduurile conform normativelor în vigoare. Cu toate acestea, se pot întâlni situații în care deșeurile organice pot polua solul și mediul înconjurător.
Poluarea solurilor cu deșeuri și reziduuri vegetale agricole și forestiere se produce din cauza depozitării dezordonate sau prin aruncarea la voia întâmplării a acestora.
Acest tip de poluare are un caracter mai mult sau mai puțin accidental.
Este necesar ca în cadrul prevenirii și combaterii poluării solului, asemenea situații dăunătoare să facă obiectul unor preocupări distincte, evitându-se poluarea mediului înconjurător, prin scoaterea din circuitul economic a terenurilor respective, încărcarea solului cu nitrați, în urma mineralizării materiei organice, găzduirea de agenți patogeni și semințe de buruieni, precum și evitarea unor pagube aduse economiei naționale prin nevalorificarea acestor deșeuri și reziduuri ca amendamente sau îngrășăminte pentru soluri.
Folosirea rațională a dejecțiilor animale contribuie la creșterea fertilității solului, deoarece organismele din sol transformă materia organică din humus și eliberează numeroase elemente nutritive, ameliorând proprietățile fizice, chimice și biologice ale solului. Aplicarea nerațională a dejecțiilor animale pe terenurile agricole duce la creșterea concentrației de elemente nutritive în scurgerile de suprafață.
Dejecțiile animale, deși sunt biodegradabile, aplicate în cantități mari pe sol duc la dereglarea mecanismului natural de transformare a lor.
Aplicarea excesivă, în doze care depășesc cerințele plantelor, poate afecta numeroase proprietăți ale solului, cum ar fi: starea fizică, permeabilitatea, capacitatea de reținere a apei, conținutul de oxigen, cu alte cuvinte, fertilitatea solului.
O dată cu elementele nutritive de bază (N, P, K), pe care le conțin dejecțiile animale, în sol ajung și se pot acumula în cantități toxice anumite substanțe provenite fie din hrana animalelor (NaCl), fie din biostimulatori, din substanțele de igienizarea a padocurilor sau din combaterea bolilor și dăunătorilor.
Dejecțiile animale sunt purtătoare de diverși agenți patogeni animali, care se pot transmite omului.
Atunci când dejecțiile animale sunt aplicate în cantități mari, conținutul de săruri solubile din sol poate deveni excesiv, împiedicând astfel creșterea plantelor sau pot fi levigate în apele freatice.
Cantitatea și calitatea dejectiilor animale (proprietăți fizice, chimice, biologice) sunt influențate de anumiți factori, cum ar fi: specia și mărimea animalului, clima, caracteristicile furajelor și sistemul de creștere a animalelor.
Valorificarea dejecțiilor trebuie să aibă în vedere condițiile geografice (zonele acide, umede, reci, calde), modul de folosință a terenurilor limitrofe, relieful, potențialul de irigare și măsurile de protecție și ameliorare a solului.
Aplicarea dejecțiilor trebuie să se facă în doze agronomice, doze care să asigure recolte optime, fără probleme privind azotul și sărurile, concomitent cu creșterea potențialului productiv al solului (azotul și sărurile reprezintă factorii cei mai importanți ai dejecțiilor animale).
Poluarea solurilor cu dejecții umane poate fi inclusă în cadrul tipului de poluare a solului cu agenți patogeni.
Dată fiind gravitatea unei astfel de poluări, chiar dacă apare accidental, se impune tratarea aparte și delimitarea distinctă, precisă a terenurilor cu soluri supuse acestei poluări. Astfel de cazuri de poluare pot apărea în apropierea micilor localități lipsite de canalizare, unde locuințele și instituțiile publice au latrine impermeabilizate, de unde dejecțiile sunt evacuate periodic cu ajutorul vidanjelor, iar degajarea acestora se face pe anumite terenuri, în condițiile în care nu totdeauna se respectă normele de igienă.
Situații similare se pot întâlni și în jurul unor așezări umane temporare (tabere, târguri, locuri de agrement etc.).
O problemă deosebită o reprezintă apele uzate, provenite din diverse activități, a căror cantitate crește de la an la an.
Prin epurarea apelor uzate orășenești din industria alimentară, zootehnie, pielărie, din unele ramuri ale industriei chimice în spațiile de epurare rezultă nămoluri cu o compoziție predominant organică.
De la prepararea mineralelor, carbunelui, de la industriile metalurgică, electronică, electrotehnică, în stațiile de epurare a apelor uzate rezultă nămoluri cu compoziție anorganică.
În ultimul timp, având în vedere particularitățile nămolurilor provenite de la stațiile de epurare, s-a pus cu acuitate problema valorificării acestora în agricultură. Din această cauză, o atenție deosebită trebuie acordată prevenirii și combaterii poluării solului în acest caz.
În general, nămolul provenit de la apele uzate dintr-un oraș industrializat conține următoarele substanțe: proteine adecvate pentru nutriția animală (nămolul provenit de la apele uzate poate avea până la 40% proteine), elemente nutritive pentru plante, cum ar fi: azot și fosfor, în diferite forme (circa 6 kilograme de azot și 3 kilograme de fosfor sunt produse anual, în medie, de un om), metale, cum ar fi: cupru, nichel, crom, plumb, zinc, cadmiu, mercur, fier, siliciu, aluminiu, care sunt concentrate mai ales în namol.
După cum se vede, nămolurile de la apele uzate orășenești conțin considerabile cantități de azot, fosfor, dar sunt deficitare în potasiu. De asemenea, acestea conțin microorganisme și metale grele, care pot dăuna productivității solului.
Absorbția de către plante a metalelor toxice poate fi dăunătoare sănătății animalelor și omului (Gilly, 1976).
Nămolurile lichide fermentate, ca și cele uscate la aer conțin numai cantități mici de bor (Chumbley, 1971).
Aplicarea nămolurilor provenite de la apele uzate orășenești în agricultură poate avea unele efecte negative, care pot duce la poluarea solului, dintre care amintim: creșterea concentrațiilor de metale grele în sol; poluarea apelor freatice cu nitrați; creșterea conținutului de plumb, acumularea în exces în sol a sărurilor de sodiu și potasiu, ceea ce duce la înrăutățirea însușirilor fizice și chimice ale solului, în special degradarea structurii, reducerea permeabilității solului pentru apă, creșterea pH-ului la nivelul dăunător plantelor, mai ales în cazul solurilor cu textură fină.
Consecințele poluării solurilor în urma aplicării nămolurilor pot fi evaluate atât după influența lor asupra capacității productive a solurilor, cât și după efectul asupra creșterii și dezvoltării plantelor, precum și după modul cum se reflectă în starea de sănătate a oamenilor și animalelor care consumă produse agricole și furaje obținute pe solurile fertilizate cu nămoluri.
Poluarea solului cu hidrocarburi poate avea loc ca urmare a erupțiilor sondelor de petrol, degajărilor dezordonate în jurul sondelor de extracție, depozitelor și rezervoarelor de țiței și produse petrolifere, a rafinăriilor, precum și ca urmare a infiltrațiilor în sol, din cauza scurgerilor din conductele îngropate.
În cazul erupțiilor sondelor de petrol, poate avea loc și o poluare a solului prin salinizare, din cauza faptului că, o dată cu petrolul, sunt evacuate noroaie de sondă și ape mineralizate subterane.
Poluarea solului cu hidrocarburi depinde de cantitatea, compoziția și proprietățile componenților organici și anorganici ai poluantului. În cazul poluării solului cu țiței, acesta este reținut în orizonturile superioare ale solului, iar când solul este poluat cu ape mineralizate, acestea pătrund în orizonturile inferioare, având o densitate mai mare și fiind mai puțin vâscoase. Poluarea solului cu reziduuri de petrol se manifestă, în principal, în partea superioară a acestuia.
În solurile poluate cu hidrocarburi, se observă o evoluție caracteristică a microflorei, în sensul stimulării puternice a microflorei totale.
Microorganismele, bacteriile fixatoare de azot, cele denitrificatoare și sulforeducătoare utilizează petrolul ca sursă de carbon și energie, ducând la mineralizarea și oxidarea parțială a petrolului.
Pentru depoluarea solului poluat cu țiței se recomandă: arderea excesului de la suprafață și executarea lucrărilor solului (arătură, discuire), pentru a amesteca pe loc solul poluat cu cel nepoluat: inocularea bacteriană și fertilizarea puternică, mai ales cu azot, în vederea creșterii ritmului de descompunere a țițeiului. O altă formă de poluare a solului cu hidrocarburi este cea provenită din gazul natural scurs din conductele îngropate. În acest caz, vegetația din apropierea conductelor suferă din cauza lipsei de oxigen, ca urmare a epuizării oxigenului din faza gazoasă a solului și oxidării gazului metan de către microorganisme. Alături de apă și aer, solul este un factor de mediu care influențează în mod deosebit sănătatea omului. Solul are un rol recunoscut în determinarea unor boli cu caracter zonal, specifice anumitor regiuni și încadrate în denumirea generală de patologie geografică. Pe lângă acestea, solul, ca urmare a poluării lui, este un factor important în răspândirea unei game tot mai mari și mai diversificate de boli.
Elementele biologice care pot provoca poluarea solului sunt reprezentate de microorganisme (bacterii, virusuri, nematozi, paraziți), eliminate de om și de animale, fiind în cea mai mare parte patogene. Acestea apar o dată cu diferitele deșeuri și dejecții, în care pot supraviețui uneori timp îndelungat, în funcție de condițiile pe care le găsesc.
După proveniența și modul de transmitere, germenii patogeni din sol se împart în două grupe: germeni patogeni excretați de om și transmiși prin intermediul solului (contaminare de tip om-sol-om) și germeni patogeni eliminați de animale și transmiși omului prin intermediul solului, (contaminare de tip animal-sol-om).
Factorii care afectează rezistența solului la poluarea biologică includ și numărul microorganismelor, textura, structura, umiditatea, reacția solului (pH-ul solului), conținutul în materie organică, temperatura, precipitațiile, lumina, acoperirea cu vegetație și competitivitatea florei microbiene.
Rezistența în sol a germenilor patogeni este limitată de condițiile nefavorabile dezvoltării lor, cum ar fi: temperaturile scăzute și umiditatea redusă în straturile superficiale ale solului; acțiunea radiațiilor ultraviolete în stratul superficial; mineralizarea materiei organice, respectiv dispariția suportului de hrană. Solurile au o capacitate proprie de autoepurare, capacitate ce diferă de la un sol la altul. O dată cu creșterea nivelurilor de epurare a solului, se constată o scădere a capacității de autoapărare.
Victor Vătămanu
