Biserica îi sărbătorește pe sfinții împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena; pe împăratul care a dat libertate creștinismului, pe cel care a pus capăt persecuțiilor de trei secole ale foștilor împărați romani, care se aruncaseră cu toată furia asupra Bisericii lui Dumnezeu.
Trei sute de ani, Biserica a suferit prigoana sângeroasă a stăpânirii romane. Trei sute de ani, seriile de împărați păgâni s-au întrecut în a-i persecuta pe creștini, crezând că prin aceasta vor reuși să salveze închinarea la idoli și să frâneze avântul noii religii, care se întindea în toată lumea ca un șuvoi de ape revărsate.
Zeci și sute de mii de martiri și-au vărsat în acest timp sângele prin piețele publice sau și-au împărțit trupul lor fiarelor sălbatice prin circuri, în ochii miilor de spectatori, care aplaudau și strigau cuprinși de o bucurie satanică la privirea acestor spectacole.
Ceea ce mintea și închipuirea unui om sănătos nu poate să inventeze în materie de pedepse și chinuri, au născocit, întrecând orice limite, imaginația bolnavă și coruptă a lui Nero sau inteligența diavolească și sufletul pervers ale lui Dioclețian.
Dar Dumnezeu a avut grijă de lucrarea sa. Toate aceste persecuții n-au fost în stare nici cel puțin să țină pe loc și nicidecum să dea înapoi întinderea Bisericii Creștine. Acolo, sub pământ, în catacombe, ea s-a întărit, a crescut, s-a dezvoltat, în ciuda vrăjmașiei asupritorilor împărați romani. Iar la vremea cuvenită, Dumnezeu a făcut ca ea să se poată manifesta liber, ca martiriul să înceteze, ca libertatea să apară și, la lumina ei, martirii să fie înlocuiți cu sfinții, cuvioșii și pustnicii. Cei de care Dumnezeu s-a slujit în îndeplinirea planului Său de a-i scoate la lumină pe creștini din catacombe, cei cărora Biserica le datorează recunoștința și multumirea sa, au fost împăratul Constantin cel Mare și mama sa, Elena. Viața Sfântului Constantin este cunoscută tuturor. Păgân prin naștere, ca toți împărații de până la el, avea totuși ceea ce n-avuseseră înaintașii săi: un suflet nobil, dornic de a face bine și o creștere aleasă, datorită mamei sale, Elena, creștină din tinerețe, care, de altfel, l-a și inspirat pe fiul său în toate acțiunile mari și bune în legătură cu Biserica. Înzestrat cu astfel de însușiri sufletești, nu i-a fost greu lui Constantin, ca la cel dintâi semn al lui Dumnezeu să fie gata să-și înscrie numele în istorie și în cer…
Căci viața sa de mai târziu și atitudinea sa față de Biserica creștină se datorează unui semn, unei minuni a lui Dumnezeu, care a voit să facă din Constantin vasul său ales, împlinitorul voii Sale.
Era în ajunul unei mari bătălii pe care Constantin avea s-o dea cu Maxențiu, împăratul păgân și tiran al Romei. O bătălie de care putea să depindă însăși soarta sa și a imperiului său. Constantin vede deodată pe Cer, deasupra soarelui care cobora spre asfințit, un semn: o cruce mare, luminoasă, iar deasupra ei scris: „În acest semn vei învinge!”. Uimit, atât el, cât și generalii săi nu puteau înțelege sensul arătării dumnezeiești de pe cer. Să nu uităm că el era păgân, că trăia într-o lume de păgâni, care nu cunoștea și nu cinstea crucea.
Minunea însă își dezleagă înțelesul peste noapte, când lui Constantin îi apare în vis însuși Hristos cu crucea în mână și-i spune să coasă acest semn pe steagurile oștirii sale. La viziunea de pe cer se adaugă deci și însăși apariția Mântuitorului în timpul noptii… Era chemarea dumnezeiască ce i se facea lui Constantin, chemare căruia nici un suflet nu-i poate rezista. Era repetarea unei alte minunate arătări, care a făcut dintr-un înverșunat prigonitor al creștinilor de altădată un apostol de frunte al Bisericii și al neamului. Constantin, în acele clipe, era un nou Apostol Pavel, iar nordul Italiei era un alt drum al Damascului.
Precum odinioară, din Saul, dușmanul Bisericii, Hristos l-a făcut, printr-o convertire bruscă pe drumul Damascului, pe Pavel dumnezeiescul Apostol, tot astfel pe Constantin, împăratul păgân, Hristos îl face să renască în alt om, cu noi concepții, pe cel ce mai târziu va deveni Sfântul Constantin, „întocmai cu Apostolii”.
După ce a doua zi îl bate pe Maxențiu și intră victorios în Roma, cu crucea în mână, Constantin înțelege că el este alesul lui Dumnezeu, că rostul său este mare; că este chemat să pună capăt unei lumi vechi și să înceapă o eră nouă pentru omenire.
Se știe că, îndată, a făcut demersurile pentru elaborarea vestitului decret prin care Biserica creștină era liberă să-și exercite cultul său, iar mai târziu a reușit să așeze religia creștină în imperiu, la locul de cinste care i se cuvenea.
Toată viața sa a lucrat apoi la întărirea bisericii, pe care prin legiuiri și ajutorări a adus-o la înflorire. Iar când dușmanii credinței creștine încerca să împartă în două Biserica, prin răstălmăcirea greșită a adevarătei sale învățături, tot Constantin convoacă la Niceea întâiul Sinod Ecumenic, ținut de episcopi din toată lumea creștină de atunci, spre a înfrunta și a face să iasă la iveală minciuna ereticului Arie. Chiar el a prezidat acest mare Sinod, format din 318 episcopi, luând parte la toate discuțiile și bucurându-se că învățătura Bisericii a ieșit biruitoare.
Ar însemna să facem o lungă lecție de istorie bisericească, după cum afirma Horia Taru, dacă am căuta să arătăm tot ceea ce Constantin a făcut pentru Biserică și pentru creștinism în tot restul vieții sale.
Iar mama sa, Elena, creștină de multă vreme, tot la îndemnul și cu ajutorul fiului său, Constantin, s-a dus la Ierusalim, înfruntând greutățile drumului și slăbiciunile bătrâneților sale, spre a căuta și a găsi crucea pe care a pătimit Mântuitorul. Truda i-a fost încununată de succes. Dumnezeu a învrednicit-o, după o viață întreagă de rugăciune și de trăire creștină, să găsească lemnul prin care s-a adus mântuirea lumii.
Cât va fi fost de fericit Constantin, vizionarul crucii, când va fi văzut adevărata cruce pe care a pătimit Domnul? Cât curaj și îndemn va fi primit el atunci, de a continua lucrul cel bun în slujba Bisericii?
Să-L rugăm pe Dumnezeu ca tuturor să ne dea putere să găsim în viața atât de bogată în virtuți și fapte bune ale Sfinților Constantin și Elena izvor de inspirații și exemplu de urmat pentru viața noastră, pentru ca, prin haina sufletului nostru, luminată printr-o viețuire cu adevărat creștinească, să fim dincolo, în Ceruri, în viața cea fără de sfârșit, bineplăcuți lui Dumnezeu!…
Victor Vătămanu
