Salcâmul, prin suprafețele însemnate pe care le ocupă în România, reprezintă unul dintre culesurile de bază ale albinelor.
În general, salcâmul înflorește la începutul lunii mai, mai precis spre sfârșitul primei decade, începutul decadei a doua a lunii mai, și se poate prelungi, în funcție de condițiile pedoclimatice și geografice, până la sfârșitul lunii iunie.
Eșalonarea perioadei de înflorire creează posibilitatea apicultorilor să realizeze în cadrul unui sezon apicol două sau chiar trei culesuri la această specie.
Perioada de înflorire a salcâmului coincide cu perioada în care matca depune maximum de ouă și familiile de albine ating o bună dezvoltare. Pentru acest cules, familiile trebuiesc pregătite bine, deoarece este mai puțin poluat și deci mai putin toxic pentru albine.
În vederea obținerii unor familii puternice, care să valorifice superior primul cules principal (de la salcâm), după revizia de primăvară și remedierea stărilor anormale, se recurge la hrăniri stimulente și la „lărgirea cuibului”, în scopul intensificării creșterii puietului.
În sezonul de primăvară, o familie de albine consumă 10-12 kilograme de provizii de hrană, pe care și le asigură atât din rezervele rămase din timpul iernii, cât și din culesurile curente de nectar și polen. Existența unui cules zilnic de 200-500 grame de nectar și polen intensifică creșterea de puiet și stimulează dezvoltarea familiilor.
Condițiile atmosferice nefavorabile din această perioadă impiedică însă zborul. În vederea suplinirii culesurilor de întreținere din natură, după Marian Dura, este necesară hrănirea periodică a albinelor cu miere, sirop de zahăr, șerbet, zahăr candi, polen și înlocuitori de polen. Hrănirea stimulentă trebuie să înceapă cât mai timpuriu, dar în mod obligatoriu cu cel puțin 6 săptămâni înainte de declanșarea culesului la salcâm (aproximativ la începutul lunii aprilie), și se practică minimum 2-3 săptămâni.
Pentru asigurarea tuturor comportamentelor necesare organismului, se administrează apă potabilă sau apă sărată, ceaiuri din plante medicinale sau aromate (mușetel, mentă [.a.).
Hrănirea stimulentă și încălzirea timpului determină o intensificare a pontei mătcii, fapt ce face ca numărul fagurilor ocupați cu puiet în cuibul fiecărei familii de albine să crească.
Dacă nu se iau măsuri de asigurare permanentă a spațiului pentru creșterea puietului, se poate ajunge în situația ca matca să fie obligată să-și reducă ritmul de depunere a ouălor, din cauza lipsei de spațiu, fapt ce afectează dezvoltarea familiei.
Lărgirea cuibului se realizează prin introducerea, la început, a unui fagure gol între ultimul fagure cu puiet și fagurele lateral cu provizii. Când temperatura mediului este ridicată și în natură există un cules de întreținere, se pot introduce în mijlocul cuibului, între fagurii cu puiet, 1-2 faguri noi, pentru a forța ponta mătcii. Procedeul este denumit „spargerea cuibului”.
În vederea valorificării eficiente a culesului la salcâm, se iau măsuri pentru asigurarea spațiului și a fagurilor neclădiți, necesari pentru depozitarea nectarului, se unesc familiile slabe, se întăresc familiile de putere medie cu puiet căpăcit sau albine lucrătoare de la familiile puternice sau ajutătoare și se intensifică ventilația cuiburilor.
Culesurile abundente de la salcâm pot face ca familiile să devină foarte puternice, atât de puternice încât pot intra în frigurile roitului chiar și în plin cules. Pentru a nu diminua producția de miere, primele roiuri se formează numai după primul cules de salcâm.
Orientativ, prezentăm în continuare perioada de înflorire a principalelor plante melifere din România:
-la salcâm I, perioada de înflorire este cuprinsă între decada a doua și a treia a lunii mai;
-la salcâm II, perioada de înflorire este cuprinsă între ultima decadă a lunii mai și primele 15 zile ale lunii iunie;
-la tei, perioada de înflorire durează întreaga lună iunie și primele 15 zile din luna iulie;
-la fânețe, perioada de înflorire durează ultimele 15 zile ale lunii iunie și toată luna iulie;
-pentru flora de munte, perioada de înflorire durează întrega lună iulie;
-pentru hibrizii de floarea-soarelui, perioada de înflorire este cuprinsă între 15 iunie și 15 iulie;
-pentru flora de baltă, perioada de inflorire acoperă întrega lună septembrie și primele 15 zile ale lunii octombrie.
Iată ca în România, albinele pot găsi polen și nectar o bună parte a anului calendaristic, practic cu excepția lunii august, din mai și până în octombrie ele culeg și aduc în stup importante cantități din produsele florale amintite, ceea ce conduce la obținerea unor producții bune de miere pentru apicultorii particulari.
Verificarea stării de sănătate a familiilor de albine la ieșirea din primăvară și aplicarea tratamentelor pentru loca europeană și americană
În decursul perioadei de iernare, albinele suferă însemnate modificări fiziologice, care le diminuează rezistența față de schimbările bruște ale vremii în sezonul de primăvară și față de microorganismele și paraziții generatori de boli. Epuizarea resurselor biologice de către albinele care au iernat conduce în mod inevitabil la moartea acestora în decursul lunilor martie și aprilie. Continuitatea familiei de albine este asigurată de noile generații de albine produse de matcă. În perioada de primăvară, apicultorii trebuie să efectueze controlul stupilor, în vederea depistării timpurii a unor maladii ca: loca americană, loca europeană, viroze, nosemoză, ascosferoză (puiet văros), varooză și intoxicații. În funcție de boala suspicionată sau diagnosticată clinic, se trimit la laboratorul inspectoratului sanitar-veterinar județean probe de albine, faguri cu puiet, faguri cu miere și păstură.
Astfel, se trimit la laborator pentru diagnosticul de:
-loca americană și europeană: probe de faguri cu puiet bolnav;
-viroze: albine vii și faguri cu puiet afectat sau neafectat;
-nosemoză: albine vii;
-ascosferoză: faguri cu puiet și larve moarte;
-varooză: albine vii, faguri cu puiet căpăcit (de preferință cu celule de trântor);
-intoxicații: albine moarte recent și vii, faguri cu puiet mort, faguri cu miere și polen.
În Europa, au fost semnalate focare de loca europeană și americană, existând riscul extinderii masive a acestora. Pentru a evita pierderile de familii de albine, prezentăm câteva informații asupra prevenirii, recunoașterii și combaterii locii europene și americane.
Loca europeană prezintă o etiologie complexă. În intestinul larvelor bolnave sau moarte, ca urmare a acestei maladii, a fost pusă în evidență o floră bacteriană multiplă, formată din Bacillus alvei, Cacillus orpheus, Bacteriumeurydice, Streptococcus pluton și Streptococcus apis.
Loca europeană afectează puietul necăpăcit, în general primăvara, înaintea culesului de salcâm sau în golurile de cules din timpul sezonului apicol. Boala apare în familiile slabe, împachetate necorespunzător și cu hrană insuficientă sau de slabă calitate.
Infecția are loc pe cale bucală, prin intermediul hranei administrate puietului de către albinele-doici. Agenții patogeni introduși în intestinul larvelor se înmulțesc pe seama hranei existente în acest segment și elimină toxine care se răspândesc prin peretele intestinal în tot organismul, provocând grave perturbări fiziologice și, în final, moartea lor. În stupină, boala poate fi transmisă prin trântori, furtișag, inventar nedezinfectat etc.
Căldura din timpul verii, asociată cu culesuri abundente, determină o involuție treptată a bolii, care poate duce în final la vindecări spontane. Pentru prevenirea apariției locei europene, este necesar să se ia următoarele măsuri: să se evite contactul direct sau indirect cu stupinele infectate; să nu se introducă material biologic (albine, puiet) decât după controlul familiilor; să se evite schimbul de faguri de la un stup la altul; să se evite fagurii cu miere de origine necunoscută; să se înlocuiască fagurii cât mai des posibil (topirea fagurilor vechi în scopul reînnoirii acestora o dată la doi ani); să se evite furtișagul; să se dezinfecteze instrumentarul apicol după fiecare manipulare, iar stupii, anual; controlul și lucrările de stupină să înceapă cu familiile puternice și sănătoase, lăsându-le la urmă pe cele slabe sau bolnave.
În momentul declanșării bolii, familiile de albine afectate de loca europeană se deosebesc cu dificultate de cele sănătoase, deoarece aparent sunt la fel de active, iar matca depune ouă care înlocuiesc larvele bolnave eliminate de albinele lucrătoare. După o perioadă de timp, boala devine evidentă, prin diminuarea populației de albine și prin faptul că sunt afectate larvele tinere în vârstă de 3-4 zile, care mor înainte de a fi căpăcite. Se remarcă faptul că larvele bolnave devin neliniștite, își schimbă poziția normală în celulă, prezintă la început o mare transparență a tegumentului, apoi devin galbene cu nuanțe din ce în ce mai închise, până la maroniu. Pe parcurs se observă o segmentare accentuată a corpului și o diminuare a tonusului muscular, până când larvele devin mici. Larvele bolnave emană un miros caracteristic de acru sau de putrefacție. Conținutul larvelor nu este filant și nici nu aderă de pereții celulei. Pe fagure apare aspectul de puiet împrăștiat.
Tehnica de combatere a focarelor de loca europeană (valabilă și în cazul celor de loca americană) cuprinde în mod cronologic următoarele măsuri:
-controlul tuturor familiilor de albine în vederea identificării familiilor bolnave, slabe și a fagurilor cu mult puiet;
-distrugerea familiilor bolnave slabe și a fagurilor cu mult puiet bolnav din familiile puternice;
-unirea familiilor slabe; efectuarea tratamentului medicamentos la toate familiile din stupină;
-transferarea familiilor, după dispariția simptomatologiei specifice bolii, în stupi dezafectați;
-dezinfecția stupilor care au adăpostit familii bolnave și a anexelor acestora, imediat după transferarea familiilor.
Tratamentul medicamentos în caz de loca europeană poate fi realizat cu una dintre următoarele substanțe:
– oxitetraciclină (tetraciclină): se prepară 0,5-0,75 g la litrul de sirop; se fac 4-5 administrări a câte 250-500 ml sirop (în funcție de puterea familiei de albine și gravitatea bolii) la interval de 4-5 zile;
– locamicin (oxitetraciclină): se administrează 2,5 g la 1 kilogram de zahăr pudră; tratamentul constă în pudrarea printre rame, peste albine, cu 80-100 g amestec, de trei ori, la interval de 3 zile și de încă de două ori la interval de 5-7 zile. În același timp cu primele trei tratamente se pot efectua și trei administrări de sirop (preparat dintr-un gram de locamicin la un litru de apă) în doze de 250 ml;
– streptomicină: se prepară 0,5 g la litrul de sirop; se administrează circa 100 ml de sirop medicamentos pentru o ramă ocupată de albine, la interval de 5-7 zile, până la dispariția semnelor clinice ale bolii.
Loca americană are ca agent etiologic Baccilus larvae, care dă naștere la spori când condițiile de viață sunt neprielnice. Așa după cum arată Marian Bura și Radu Trif, boala afectează puietul căpăcit după culesul la salcâm, atât la familiile slabe, cât și la cele puternice.
Loca americană este mai gravă decât cea europeană și nu se vindecă de la sine.
Contaminarea se realizează prin hrănirea larvelor în vârstă de 2-3 zile de către albinele-doici contaminate. În ziua a șasea de la ajungerea în intestinul larvelor, sporii se multiplică rapid și provoacă în decurs de 3-4 zile moartea acestora. În tentativa lor de a îndepărta din celule cadavrele larvelor, albinele tinere se contaminează și vehiculează sporii la alte larve sănătoase. Între familiile dintr-o stupină boala se răspândește prin trântori, albine hoațe, adăpătoare, unelte de lucru, miere și ceară.
Diagnosticarea bolii în fazele incipiente este greu de realizat. În focar, loca americană se recunoaște clinic după următoarele semne: puietul este dispus „împrăștiat” pe fagure, celulele căpăcite care conțin larve bolnave au capacelele înfundate, de culoare mai închisă și uneori perforate, moartea larvelor survine după căpăcire, larvele moarte au o consistență vâscoasă și filantă, miros de clei de tâmplarie încins, aderă la pereții celulelor (înainte și după uscare), în cazurile vechi în celule se remarcă prezența cojilor uscate și a butonilor cefalici.
Combaterea bolii se face prin distrugerea familiilor slabe sau numai a fagurilor cu semne de boală din familiile puternice. Tratamentul tuturor familiilor în focar de loca americană se poate face cu oxitetraciclină sau cu locamicin (preparate și administrate ca și pentru loca europeană) sau prin administrarea de negamicin și eritromicină.
Negamicinul, preparat câte 0,4 g la litrul de sirop, se administrează în doze de 250 ml/familie, de două ori la interval de 3 zile, iar apoi de câte trei ori la interval de 7 zile. Eritromicina, preparată câte 0,3 g la litrul de sirop, se distribuie câte 250-400 ml sirop/familie, de două ori la interval de 3 zile, iar apoi de încă trei ori la interval de 7 zile.
Victor Vătămanu
