Acum 15 ani, Marcel Luca a tipărit una dintre poeziile-document ale unui poet de o inegalabilă melancolie, un cântăreț al viselor intangibile, un ultim romantic al sfârșitului de mileniu II: DAMIAN URECHE. Poate că această poezie pe care v-o prezentăm în continuare nu este cunoscută de mulți iubitori de poezie. Ea se adresează unei categorii sociale care a dus greul în decursul existenței poporului român: țărănimea română. Poezia-apel o adresăm tuturor celor care practică și iubesc agricultura și – de ce nu? – celor care conduc destinele acestei categorii sociale…
Peste câmpia zării se-aude o chemare: Chiar când arăm hârtia, s-o semănăm cu soare, Ca meseria gliei la daci și la romani Și astăzi, după veacuri, ne trebuie ȚĂRANI!
Civilizați cum „suntem”, mecanizarăm stâna Dar piersica și mărul tot le culegi cu mâna.
Culegi cu mâna struguri, la Iași sau Drăgășani Și pentru mâini de-acestea ne trebuie ȚĂRANI!
De ce când arde vara cu spicul la un loc, De ce când naște glia și strugurii se coc, Feciorii de la sate vin la oraș vatmani, Când nouă-n jurul holdei ne trebuie ȚĂRANI?
La țară va lipsește câte ceva și vouă.
Dar împărțiți frățește câte-un necaz sau două; Când nu-s cireșe-n piață, nici pepeni dolofani, Ca miezul fructei coapte, ne trebuie ȚĂRANI!
Visăm belsug și totuși belșugul nu ne-mpunge, Pământ avem, cât este, atâta ne ajunge Cu astfel de recolte să fim contemporani, Industriei de spice îi trebuie ȚĂRANI!
Îmbătrânesc părinții, de sat copiii scapă, Ce singură rămâne, la țară, Doamna Sapă, Ea care ne-a dat pâine de mii și mii de ani Și-acum ne spune totuși: „Ne trebuie ȚĂRANI!”…
