„Nu se poate îndruma temeinic agricultura dacă nu vom avea întinse cercetări științifice aplicate la condițiile noastre de pământ și de climă la plantele și animalele adaptate mediului nostru; la organizarea cea mai potrivită pentru condițiile economice și sociale în care ne găsim”, Gheorghe Ionescu-Sisești
Despre agonia cercetării știintifice agricole din România s-a tot scris în ultimii 20 de ani, însă aceste demersuri nu au înregistrat un ecou semnificativ în zona factorilor de decizie.
Până în anul 1989, România se putea mândri cu o rețea considerabilă de unități de cercetare agricolă, care dețineau un patrimoniu pe măsură și unde își desfășurau activitatea specialiști care au revoluționat potențialul agricol al țării. În prezent, acest domeniu devine pe zi ce trece, din păcate, o umbră palidă a ceea ce a fost. În acest sens, numai în ultimii ani numărul institutelor și stațiunilor s-a redus de la 97 la 88, un regres considerabil înregistrând și unitățile de învățământ superior, care au și atribuții de cercetare, pierzându-și o parte din dotările didactice în vârtejul „marii privatizări”.
Atacate în zona cea mai sensibilă, și anume la patrimoniul pe care îl aveau în folosință, diminuat de la an la an, dar și cu resurse bugetare tot mai modeste, cercetarea agricolă se tot luptă cu vicisitudinile economiei de piață originală din România, sau mai exact cu lăcomia întreprinzătorilor de tot felul.
Așa se explică și diminuarea dramatică a suprafețelor de teren afectate cercetării, pe care nu mai vezi câmpuri experimentale cu sole frumos rânduite, ci mall-uri, sedii de firme și alte investiții ale integratorilor imobiliari. Concret, în ultimii 20 de ani cercetarea agricolă a pierdut (și pierde în continuare) peste 170.000 de hectare de teren, nenumărate spații și dotări destinate activității specifice, dar cel mai dramatic este că pierde tot mai mulți cercetători de elită, care, din cauza insatisfacțiilor de tot felul, își iau lumea în cap, bătând la uși străine, oferindu-și inteligența și experiența sau reprofilându-se, îmbrățișând cele mai bizare îndeletniciri pentru a supraviețui.
Academia de Științe Agricole și Silvice – ca for tutelar și autoritate științifică de prestigiu, prin cele opt secții ale sale – duce o luptă de cele mai multe ori inegală pentru prezervarea cercetării în domeniu. Nu trebuie uitat că cercetarea agricolă românească, o activitate de importanță națională, este creatoare de soiuri și hibrizi de plante și specii de animale cu performanțe deosebite, ce constituie baza asigurării stabilității alimentare în această țară. În acest sens, este de notorietate că excelăm în producția de material săditor pomicol și viticol, însă livezile noastre au devenit astăzi, în mare parte din motivele sus arătate, o paragină.
Hibrizii noștri de porumb și cereale păioase aclimatizați în condițiile pedoclimatice ale țării noastre sau celebrul hibrid de floarea-soarelui creat la ICCPT Fundulea se bucură și astăzi de recunoaștere internațională.
Și totuși, aflăm, de exemplu, că Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor, înființat în anul 1952, având inițial 52 de centre teritoriale cu responsabilități deosebite în examinarea și înregistrarea plantelor în „Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură”, riscă să rămână doar cu 20 de unități teritoriale și, bineînțeles, cu patrimoniul diminuat. În aceeași situație este și Banca de resurse genetice vegetale Suceava, unitate științifică cu importanță deosebită pentru agricultură, ce se confruntă și ea cu mari neajunsuri financiare.
Păcat, mare păcat!
