De multe ori trecem nepăsători pe lângă obișnuitele plante perene care tranzitează anul încrezătoare, suave, mărețe, îmbrăcate în haine de sărbătoare în culori fantastice.
În acest secol al vitezei, în care totul se derulează într-un ritm galopant, să ne oprim câteva momente de dragul primăverii care intră sfioasă în curți și în parcuri și să admirăm lalelele care își fac loc dintre frunzele groase și cărnoase să-și înalțe capetele colorate, narcisele parfumate cu mireasma zeilor și zambilele țanțoșe.
Drd. ing. Gabriela Covaciu, SC Obi – filiala Pitești
Speciile floricole perene ocupă cea mai mare pondere de plante întâlnită în spațiile verzi ale orașelor, precum și în grădini. Ciclul lor biologic se desfășoară pe parcursul mai multor ani, înfloresc în fiecare an, iar unele dintre aceste specii chiar și fructifică anual.
Aceste specii de plante prezintă o mare variabilitate a portului, a perioadei și duratei înfloririi, culorii florilor sau a inflorescențelor.
Comparativ cu plantele anuale și bienale, plantele perene parcurg anual o perioadă de repaus vegetativ, timp în care au loc numeroase transfomări biochimice și fiziologice care vor influența din punct de vedere cantitativ și calitativ înflorirea.
Perioada de repaus
Faptul că unele dintre aceste specii au perioada de repaus cantonată în lunile de vară se datorează zonelor de origine a plantelor, precum și condițiilor în care s-au format și au evoluat.
Valoarea ornamentală a plantelor în această perioadă se pierde, iar supraviețuirea lor și reluarea vegetației în sezonul următor se realizează prin mugurii situați pe organele vegetative subterane, care în cazul anumitor specii necesită o pregătire specială pentru iarnă.
Repausul speciilor perene se desfășoară la nivelul organelor subterane, prin intermediul cărora se realizează înmulțirea și supraviețuirea plantelor în timpul sezonului cu condiții climatice nefavorabile vegetației și înfloririi.
La speciile perene geofite, mugurii care asigură supraviețuirea plantelor în timpul perioadei de repaus și reluarea vegetației sunt amplasați pe formațiuni subterane îngroșate, tuberizate, depozitare de substanțe de rezervă: bulbi, tuberobulbi (cormi), rizomi, rădăcini tuberizate, tuberculi.
Bulbii sunt organe specifice pentru anumite genuri de plante perene geofite, ca: lalea, narcisă, stânjenel, zambilă, șofran, ghiocel alb, crin etc. Folosirea bulbilor pentru înmulțire se face în perioada de repaus a acestora, în raport cu sensibilitatea față de factorul temperatură. Plantele care asigură decorul în perioada de primăvară parcurg perioada de repaus în anotimpul cald și prezintă bulbi rezistenți la frig. Acești bulbi se scot vara. Astfel, la narcise și zambile aceștia se scot în momentul în care partea aeriană a plantei se usucă în proporție de 80%, iar în cazul lalelelor scoaterea bulbilor se realizează anual sau o dată la 2-3 ani.
După scoaterea din sol, bulbii se usucă bine, se sortează pe categorii și se depozitează în spații special amenajate pentru păstrare, unde se asigură condiții de atmosferă controlată.
Toamna, alături de speciile care asigură decorul de primăvară, se plantează și crinii care marchează începutul verii.
Speciile care înfloresc în perioada de vară-toamnă, cum este cazul tuberozei, parcurg repausul vegetativ în anotimpul rece, iar bulbii sunt rezistenți la frig. Aceștia se recomandă a fi scoși toamna și replantați primăvara.
Bulbii aerieni care sunt întâlniți la speciile de crin se desprind de planta-mamă când au un diametru de 0,5-0,10 cm, iar ulterior se plantează în răsadnițe sau în pepinieră, până la momentul în care aceștia devin floriferi. Bulbilii se cultivă în loturi de înmulțire speciale timp de 1-4 ani, până în momentul în care ajung la dimensiunea bulbilor floriferi. Zambilele și crinii produc o cantitate mai mică de bulbi, iar în cazul crinului solzii se desprind de pe bulbul aflat în repaus, se trec cu partea bazală printr-un stimulent de înrădăcinare, apoi se pun la înrădăcinat. Pe scară largă, sunt aplicate tratamente termice bulbilor în perioada de repaus, în special în cazul culturilor forțate.
Tratamente termice aplicate bulbilor de zambile
În perioada depozitării, bulbii de zambilă sunt supuși unor tratamente termice care urmăresc formarea și conservarea mugurelui floral. Bulbii destinați înfloririi în luna ianuarie se recoltează în prima decadă a lunii iunie și se țin timp de două săptămâni la o temperatură de 30 de grade Celsius. Ulterior, temperatura se reduce la 25 de grade Celsius pentru trei săptămâni, iar până la plantare aceștia vor fi ținuți la o temperatură de 17 grade Celsius.
Tuberobulbii sau cormii diferă din punct de vedere morfologic de bulbi, aceștia fiind lipsiți de frunzele îngroșate, depozitare de substanțe de rezervă.
În cazul tuberobulbilor, discul bazal este mult îngroșat, asemănător cu un tubercul de cartof, cu noduri și internoduri distincte în partea superioară și cu rădăcini embrionare la partea inferioară. La baza tulpinilor florale se formează în decursul perioadei de vegetație 1-2 tuberobulbi noi, de înlocuire, dintre care cel mai adesea unul singur este florifer în anul următor.
Tuberobulbii pot fi prinși direct de tuberobulbul mare în curs de formare, ca în cazul gladiolei, sau se pot prinde de tuberobulbul principal cu ajutorul unor stoloni de lungimi diferite.
Tuberobulbii sunt acoperiți de mai multe rânduri de tunici uscate, pergamentoase, cu rol de protecție împotriva factorilor exogeni. Speciile care prezintă tuberobulbi cu rol de înmulțire sunt: Gladiolus, Liatris, Acidanthera. Înmulțirea prin tuberobulbi se realizează în raport cu perioada de repaus și sensibilitatea la frig a tuberculilor.
Tuberculii sunt tulpini subterane transformate, care prezintă țesuturi mult îngroșate, depozitare de substanțe de rezervă și prevăzute cu muguri care dau naștere organelor vegetative aeriene.
Aceștia se întâlnesc la speciile: Begonia tuberhybrida, Gloriosa superba, Gloxinia.
Înmulțirea prin tuberobulbi se realizează la sfârșitul perioadei de repaus, prin plantarea la locul de cultură fie a tuberobulbilor, fie a unor fragmente rezultate prin diviziunea tuberculilor care au fost forțați pentru pornirea mugurilor în vegetație.
Rădăcinile tuberizate rezultă din îngroșarea rădăcinilor secundare ale plantei și pot fi întâlnite la specia dalie.
Acestea se scot toamna din teren, se scurtează părțile vegetative aeriene și se stratifică în pământ, nisip sau turbă fibroasă în spații închise, cu temperatură moderată. Primăvara, la sfârșitul perioadei de repaus, rădăcinile tuberizate se separă în subdiviziuni, care cuprind o porțiune de colet purtătoare de muguri. Aceste secțiuni rezultate se trec prin praf de cărbune vegetal și se plantează la locul de cultură.
Rizomii sunt tulpini transformate, posesoare de muguri și rădăcini. Ei se întâlnesc la numeroase specii: Iris canna, Convallaria, Calla. Consistența rizomilor este diferită, în funcție de specie. Astfel, la Iris canna, aceștia sunt puternici, cărnoși, alungiți, iar la Calla sunt puternici, dar scurți și îngroșați. Perioada de înmulțire și separare a rizomilor este diferită de la specie la specie. La Iris canna, înmulțirea prin rizomi se practică vara – după înflorire, toamna și primăvara devreme.
Plantarea rizomilor se poate face fie direct în câmp, în luna mai, fie se plantează mai devreme, la sfârșitul lunii martie, în ghivece, iar în luna mai plantele se transferă în câmp împreună cu balotul de pământ din ghiveci.
Nicoleta Burtan
