Drd. ing. Liliana Gabriela Covaciu, manager Departament Grădină SC OBI Pitești
Speciile perene hemicriptophite ocupă un interval de timp îndelungat în decorul spatiilor verzi, multe dintre ele impresionând atât în perioada de înflorire, cât și în perioada de dinaintea înfloririi sau după înflorire, prin particularitățile portului și al frunzelor. Mugurii care asigură reluarea vegetației în fiecare an sunt amplasați pe rădăcinile plantei sau la nivelul coletului, fiind organe cu conformație normală întâlnite la toate tipurile de plante.
Majoritatea speciilor hemicriptofite au organele subterane rezistente la frigul de peste iarnă; unele dintre ele, fiind mai sensibile la frig, au nevoie de ușoară protejare peste iarnă.
Înmulțirea plantelor perene hemicriptophite se realizează cel mai adesea pe cale vegetativă, prin divizarea tufei, drajoni, marcotaj, butași.
Aceste metode produc un număr mic de plante noi, dar plantele rezultate sunt mari, identice cu plantele-mamă și pot fi plantate, cel mai adesea, direct la locul de decor.
Divizarea tufei este practic metoda de înmulțire cea mai frecvent folosită la plantele perene hemicriptofite, având în vedere că foarte multe dintre ele (Anemone, Quilegia, Asterul, Chrysanthemum, Gaillardia, Hemerocallis, Hosta, Trollius) cresc sub formă de frunză, tufă sau tufă de lăstari.
Lăstarii, tulpinile florale, frunzele și tijele florale care compun tufa iau naștere din mugurii situați pe rădăcină sau în zona coletului.
La metoda de divizare a tufei se recomandă alegerea unor plante mature (2-8 ani), care să permită obținerea a cel puțin 2-3 diviziuni alcătuite din mai mulți lăstari sau frunze cu rădăcini, capabile să-și continue singure creșterea și dezvoltarea după desprinderea de planta-mamă.
Diviziunile de plante rezultate în urma separării de planta-mamă au deja formate atât rădăcinile, cât și părțile vegetative aeriene, singurul proces care trebuie realizat fiind fixarea la noul loc de cultură și emiterea de noi lăstari și de noi rădăcini.
În vederea înmulțirii, planta-mamă se scoate din teren și se fragmentează cu mâna sau, în cazul plantelor mai voluminoase, cu ajutorul cazmalei, în părți care să aibă minimum 2-3 lăstari sau frunze cu rădăcini, care urmează să fie plantate la locul de cultură.
O altă variantă a înmulțirii prin divizarea tufei presupune ca plantele-mamă să rămână pe loc și să se scoată din părțile periferice ale plantei, care vor să fie tratate ca diviziuni de plantă și se vor folosi pentru plantarea în alte locuri, caz în care plantele-mamă vor continua să existe și să producă flori și după efectuarea lucrării de înmulțire prin divizarea tufei.
Este foarte important ca pământul de pe rădăcină să nu se desprindă, iar planta respectivă să fie plantată cât mai repede.
Perioada cea mai propice pentru realizarea înmulțirii prin divizarea tufei este primăvara devreme, imediat după reluarea vegetației. Speciile care înfloresc în prima parte a primăverii pot fi înmulțite prin divizarea tufei fie după încheierea înfloririi, fie toamna, cu circa o lună înainte de venirea înghețului.
La bujor avem o excepție care constă în faptul că epoca optimă de divizare a tufei este în luna august, înaintea formării mugurilor floriferi pentru anul următor.
Nerespectarea acestui moment conduce la periclitarea înfloririi plantelor pentru 2-3 ani din momentul divizării tufei.
Înmulțirea prin drajoni
Drajonii sunt lăstarii porniți din mugurii situați pe rădăcini, aceștia se desprind de pe planta-mamă în momentul când au 5-10 cm lungime și suficiente rădăcini, plantându-se individual sau grupat, fie direct la locul de decor, fie în ghivece în care cresc până se formează o tufă bine dezvoltată (1-4 ani, în funcție de specie). Epoca optimă la înmulțirea prin drajoni este primăvara, după reluarea vegetației.
Marcotajul
Acest tip de înmulțire este specific speciilor ale căror tulpini sau lăstari au proprietatea de a emite rădăcini atunci când vin în contact cu pământul.
Este un procedeu de înmulțire vegetativă prin care plantele noi, numite marcote, se obțin înainte de detașarea acestora de pe planta-mamă. Înrădăcinarea noilor plante are loc când acestea sunt încă în contact cu planta-mamă și cum partea vegetativă aeriană este deja formată, marcotele detașate de planta-mamă se plantează direct la locul de cultură.
Multe dintre plantele perene hemicriptophite se înmulțesc prin semințe. Acest tip de înmulțire se practică fie primăvara devreme, în sere, fie la începutul verii sau toamna, în câmp, în pepiniere, în vederea producerii de răsaduri.
Înmulțirea prin semințe are avantajul că permite producerea unui număr mare de plante noi, însă timpul necesar pentru ca acestea să ajungă la înflorire este mai lung.
De aceea, la majoritatea speciilor materialul biologic obținut din semințe se cultivă timp de 1-4 ani în pepinieră înainte de plantarea la locul de cultură, pentru ca plantele să ajungă la un volum vegetativ suficient de mare pentru a avea un efect decorativ.
Dat fiind faptul că speciile perene rămân pe aceeași suprafață mai mulți ani la rând, pregătirea terenului în vederea înființării culturilor presupune executarea mai multor operații, care au în vedere asigurarea unui sol afânat în profunzime, fertil, permeabil, liber de boli și dăunători.
Mulți dintre pasionații de grădinărit cred că, după ce a trecuta vara, vor mai avea de așteptat un an până își vor petrece din nou timpul în compania florilor.
Totuși, toamna aduce cu ea plante atât de frumoase încât ar fi păcat ca viața unei grădini colorate să nu fie prelungită cu ajutorul florilor târzii și al ierburilor ornamentale. Plantele perene și ierburile sunt vedetele grădinăritului de toamnă, pentru că sunt foarte puternice și rezistente, dar și pentru că au un aspect ce se contopește în mod ideal cu melancolia anotimpului. Florile de toamnă sunt rezistente la frig, la curent și la ploaie, pentru că majoritatea provin din regiuni unde toate acestea reprezintă elemente obișnuite ale mediului. Toamna, pământul trebuie săpat. Adâncimea ideală de săpare este cuprinsă între 15 și 20 de centimetri. Înainte de această operațiune este nevoie să curățați solul de resturile vegetale, precum frunzele și fructele căzute, care nu trebuie în nici un caz arse, căci reprezintă un îngrășământ organic foarte valoros pentru sol. În plus, este recomandată utilizarea îngrășămintelor pe bază de potasiu, care au rolul de a proteja și de a pregăti pentru iarnă plantele existente deja în grădină.
Nicoleta Burtan
