Pentru a fi folosită ca furaj, lucerna se conservă prin două metode, și anume: prin uscare și prin însilozare. De asemenea, conservarea lucernei se poate face și prin deshidratare, operațiune în urma căreia rezultă făina de lucernă, care fie se brichetează, fie se folosește în anumite rețete de nutrețuri combinate.
În tehnologia de uscare a lucernei se disting mai multe faze, dintre care două sunt mai importante, și anume: în prima fază, care are loc imediat după cosirea plantelor și când celulele sunt încă vii, procesele de asimilație se reduc în mod simțitor, devenind preponderente și majoritare procesele de dezasimilație.
Tot acum are loc atât ofilirea plantelor, fază în care se înregistrează pierderea treptată a apei, ajungând la proporții de 60-65%, dar și scindarea unora dintre proteine în aminoacizi.
Datorită acestor procese, conținutul în lizină crește până la 20%, cel de triptofan se dublează, ceea ce conduce la mărirea degestibilitații și, implicit, a valorii nutritive. În faza a doua ca importanță, are loc uscarea propriu-zisă, fază în care au loc procesele de oxidare ce duc la pierderi variabile ale substanței organice. Tot în această fază, o parte din substanțele azotate se pot pierde din cauza transformării în amoniac.
Pentru a evita aceste pierderi din faza a doua de uscare propriu-zisă se recomandă ca această operațiune să se producă în cel mai scurt timp.
Uscarea lucernei trebuie făcută obligatoriu pe timp favorabil. Dacă după cosire se înregistrează timsp ploios, are loc înmulțirea bacteriilor și a ciupercilor specifice acestui proces fiziologic și se înregistrează pierderi considerabile de recoltă.
În perioada actuală, suprafețele semănate cu lucernă de către producătorii agricoli individuali sunt mici, ceea ce presupune că recoltarea lucernei se face cu coasa sau cu cositori de capacitate mică.
Recoltarea cu coasa presupune dispunerea plantelor în brazdă, iar recoltarea cu cositoarea împrăștie uniform masa de lucernă pe toată suprafața, urmând ca după 4-5 ore de la cosire să se strânga în valuri de mărimea brazdelor recoltate cu coasa.
În tehnologia tradițională de preparare a fânului, brazdele se întorc ușor după circa 8-10 ore de la recoltare, evitându-se scuturarea frunzelor. A doua zi, după ce umiditatea scade la 28-30%, plantele se grupează în căpițe mici, de circa 150-200 kilograme.
Dacă producătorii agricoli individuali dispun de o șură bine aerisită, spre seara celei de-a doua zile după recoltare fânul de lucernă se transportă și se depozitează, continuându-se procesul de uscare a acestuia.
În cazul în care nu se dispune de aceste condiții, căpițele de lucernă rămân în câmp încă 15-24 de ore, după care se transportă în spațiul destinat furajelor, unde se clădesc căpițe sau șire mari de lucernă.
În zonele relativ umede, fânul se usucă pe capre sau pe garduri, acestea având fie formă de piramidă (în cazul caprelor), fie formă de dreptunghiuri (în cazul gardurilor), formate din stâlpi mari, de circa 2-2,5 metri înălțime, care se înfig în sol la distanțe de 2 metri, pe care se dispun scânduri late de 25-30 de centimetri, la intervale de înălțime de 60-70 de centimetri.
Pentru unitățile de dimensiuni mari (peste 1.000 de hectare), lucerna se poate cultiva pe sole mari, ceea ce dă posibilitatea de a se recolta cu mijloace moderne de recoltare, respectiv vindrovere, care prezintă avantajul că la o singură trecere execută cositul, strivitul și strânsul în brazde de dimensiuni variabile.
Procesul de strivire are o mare importanță deoarece determină scurtarea timpului de expunere a plantelor de lucernă în câmp, ceea ce reduce substantial pierderile de frunze și de substanțe nutritive.
Vindroverele dotate cu valțuri de strivire au avantaje multiple, dintre care amintim: realizează un debit maxim cu un consum de energie minim, asigură un grad de strivire maxim (peste 90% din plante sunt strivite în minimum cinci locuri) și se realizează o siguranță tehnologică la orice nivel de producție.
Prin folosirea acestor vindrovere, pierderile totale sunt reduse de două ori, cele de frunze de circa patru ori, iar pierderile de carotenoizi sunt mai reduse cu circa 20-25%.
În condiții normale de temperatură și dacă recoltarea se face cu vindroverul, brazdele de lucernă se întorc după un interval de 15-20 de ore, operațiune care se poate face cu grebla rotativă, care dispune de masă vegetativă în brazde duble.
Greblarea se face, de regulă, în prima parte a zilei, iar după circa 8-10 ore de timp frumos, când umiditatea furajului scade la 42-45%, se face transferul în instalațiile de uscare. Acestea pot avea capacitatea de 80-100 de tone sau 230-240 de tone.
Indiferent de capacitatea de depozitare, instalațiile dispun de un canal semiîngropat sau de un canal trapezoidal la suprafață, prin care se pompează aer în vederea răcirii și uscării furajului. În urma cercetărilor făcute de către specialiștii agronomi (Iliescu, 1971), se recomandă ca uscarea artificială să se facă prin curenți de aer rece, deoarece aceasta asigură creșterea procentului de proteină, calciu, fosfor și caroten față de lucerna uscată în câmp, ceea ce permite și o digestibilitate superioară.
Aranjarea lucernei în șiră se face în trei straturi, astfel: din cantitatea depozitată, stratul I reprezintă 50-52%, stratul al doilea 30-32%, iar stratul al treilea 18-20%.
Fânul se poate depozita și sub formă de baloți, operațiune care se face când umiditatea furajului este de 20-25%. După confecționare, baloții mai rămân în câmp încă 1-2 zile, timp în care umiditatea scade la 16-17%.
Lucerna se poate conserva și prin însilozare. Ultima metodă de conservare sub această formă presupune coborârea umidității, prin pălire, până la 55-65%, după care furajul se toacă mărunt și se depozitează în silozuri. Imediat, masa depozitată este tasată pentru crearea condițiilor de anaerobioză, când fermenții lactici se înmulțesc abundent, iar procesul de conservare se realizează în timp scurt, diminuându-se astfel pierderile.
Limita umidității de însilozare de 55-65% ține seama de necesitatea reducerii pierderilor din câmp, dar și de faptul că un conținut de umiditate mai mare de 65% favorizează fermentațiile nedorite (ex.: fermentația butirică), iar prin însilozarea sub umiditatea de 55% se îngreunează procesul de tasare, fapt pentru care devine preponderentă fermentarea aerobă.
Însilozarea la umiditatea de 55-65% în silozuri de suprafață asigură multiple avantaje, dintre care amintim: păstrarea integrală a frunzelor în timpul lucrărilor de tocare, transportare și însilozare; o bună tasare a straturilor de masă tocată, deci o anaerobioză aproape totală, condiție esențială pentru dezvoltarea proceselor biochimice favorabile conservării.
Victor Vătămanu
