Porumbul, alături de grâu și orz, constituie baza alimentației celei mai mari părți a populatiei globului pământesc, direct sau transformat în produse animaliere.
În alimentația omului, se folosesc numai boabele, care reprezintă încă alimentul de bază pentru o mare parte a populației Terrei.
În țara noastră, porumbul este planta care deține cea mai mare parte din suprafața cultivată; în economia cerealieră a țării noastre, porumbul deține 50% din producția globală și ocupă aproximativ 45% din suprafața semănată cu cereale.
Teritoriul țării noastre este împărțit în 3 zone de cultură a hibrizilor de porumb, zone care se deosebesc între ele, în primul rând, prin suma temperaturilor utile care se acumulează pe perioada de vegetație a plantelor de porumb.
Pentru fiecare zonă de cultură a porumbului pentru boabe este stabilită o structură de hibrizi cu perioada de vegetație diferită, cu compoziție chimică a bobului și folosințe diferite, cu o anumită rezistență la secetă și arșiță, prin care să se asigure, pe de o parte, valorificarea optimă a condițiilor de vegetație din zonă, iar pe de altă parte, o rotație satisfăcătoare cu cerealele de toamnă sau alte plante premergătoare.
Rotația
Una dintre particularitățile biologice importante ale porumbului o constituie pretențiile reduse față de planta premergătoare și faptul că poate fi cultivată mai mulți ani pe același teren, fără să se manifeste fenomenul de oboseală al solului.
Premergătoarele cele mai valoroase pentru porumb sunt leguminoasele (mazărea, fasolea, soia, borceagurile, trifoiul), dar rezultate foarte bune se obțin și după lucernă, această cultură fiind indicată ca premergătoare mai ales pentru zonele secetoase ale țării.
Producții ridicate se obțin și în cazul cultivării porumbului pentru boabe după celelalte culturi de păioase, plante prășitoare (cartof, sfeclă, floarea-soarelui etc.), sau după in și cânepă.
În condițiile actuale ale structurii culturilor agricole din România, principala plantă premergătoare pentru porumbul pentru boabe este cultura grâului de toamnă, care eliberează terenul timpuriu, creează condiții bune pentru prelucrarea solului din timpul verii, pentru combaterea buruienilor și acumularea nitraților în sol.
Această rotație prezintă neajunsul că duce la îmburuienarea solului și pot apărea unele boli comune (fuzarioza).
Pentru aceasta se recomandă întreruperea periodică a rotației grâu-porumb și intercalarea, după 3-4 rotații, a altor culturi (mazăre, soia, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr etc.).
Sunt contraindicate ca premergătoare culturii de porumb culturile de sorg, iarbă de Sudan sau mei.
De asemenea, porumbul suportă bine monocultura, dacă se aplică îngrășăminte minerale și organice și se combat anual buruienile, bolile și dăunătorii specifici care se manifestă în condiții corespunzătoare.
Când după porumb urmează culturi sensibile la anumite erbicide reziduale, se va evita aplicarea acestora sau se va reduce doza de aplicare a erbicidului în mod corespunzător (erbicidare în benzi).
La rândul său, cultura de porumb boabe este o bună premergătoare pentru toate culturile de primăvară și chiar pentru grâul de toamnă, în condițiile în care se cultivă hibrizi de porumb timpurii sau extratimpurii.
Fertilizarea
La cultura porumbului, cele mai bune producții se obțin atunci când se efectuează o fertilizare organo-minerală. Nivelul producției porumbului pentru boabe este în mare măsură influențat de condițiile de nutriție. Fertilizarea rațională reprezintă o pârghie importantă în realizarea unor producții ridicate și de calitate.
Consumul specific de substanțe nutritive este determinat de nivelul producției și de starea de fertilitate a solului, porumbul consumând pentru o tonă de boabe, în funcție de zona în care este cultivat, 18-28 kilograme de azot, 8,6 -14 kilograme de fosfor (P2O ) și 23,9-36 kilograme de potasiu (K2O).5 Insuficiența azotului în nutriția porumbului încetinește creșterea plantelor și schimbă culoarea frunzelor din verde închis în verde-pal și apoi în verde-gălbui. Fenomenul de carență în azot apare mai întâi în frunzele de la bază, de unde trece treptat în frunzele superioare, tulpinile plantelor de porumb rămân subțiri, știuleții sunt slab dezvoltați și incomplet acoperiți cu boabe.
Nutriția porumbului cu azot în exces determină o creștere vegetativă abundentă, mărește masa foliară și intensifică procesul de transpirație.
Creșterea vegetativă accentuată duce la încetinirea formării organelor vegetative, întârziind astfel apariția paniculelor și a mătăsii de porumb.
Insuficiența fosforului se manifestă printr-o slabă dezvoltare a sistemului radicular și printr-o creștere încetinită a tinerelor plante, tulpinile sunt subțiri, cu știuleți mici, neuniformi, de pe care pot lipsi rânduri întregi de boabe. Carența de fosfor întârzie vegetația porumbului, fapt ce se pune în evidență prin întârzierea înspicatului și apariția mătăsii. Perioada critică a nutriției porumbului cu fosfor este de la formarea celei de-a 7-a frunze și până la înspicare, practic atunci când au loc procesele de formare a organelor vegetative.
Insuficiența potasiului este distinctă și ușor de diagnosticat, în special în fazele timpurii ale dezvoltării plantelor, internodiile se scurtează, frunzele sunt de culoare verde-deschisă, vârful și marginile frunzelor se usucă. Insuficiența potasiului are un efect nefavorabil asupra regimului hidric al plantelor, determinând reducerea masei de rădăcini și dând o mare sensibilitate plantelor la cădere și la boli specifice.
Dintre microelemente, zincul constituie elementul care prin lipsa sa duce la fenomenul de „albinism”.
Aplicarea îngrășămintelor
Porumbul reacționează prompt la aplicarea îngrășămintelor, el fiind o plantă foarte pretențioasă chiar din faza creșterii inițiale, cea mai mare parte din elementele nutritive consumându-le până la începutul formării bobului.
Îngrășămintele organice se vor aplica în cantități de 20-40 tone/hectar, la 2-3 ani pe solurile grele și la 3-4 ani pe celelalte soluri. Aceste îngrășăminte se aplică uniform pe teren și se încorporează sub arătură pentru a evita pierderile de elemente nutritive, în special de azot.
Îngrășămintele cu fosfor se aplică în funcție de conținutul solului în fosfor mobil și producția prevazută a se obține, luând în calcul un consum mediu de 8-9 kilograme de fosfor (P2O5) pentru o tonă de boabe.
Dozele de îngrășăminte cu fosfor sunt cuprinse în general între 60 și 80 kg P2O5 pe solurile cu un conținut de peste 25 ppm fosfor. Doza se poate reduce cu 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi încorporată într-un an curent și cu 1 kg P2O5/tona de gunoi aplicată la cultura premegătoare.
Îngrășămintele cu fosfor se administrează uniform pe toată suprafața și se încorporează sub arătură sau o dată cu lucrările de pregătire a terenului pentru semănat.
Îngrășămintele cu potasiu se vor aplica pe solurile cu un conținut mai mic de 150 ppm potasiu, în doze de 40-80 kg K2O/hectar. Doza se poate reduce cu 3 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată. Administrarea îngrășămintelor cu potasiu se face prin aceleași metode că la aplicarea îngrășămintelor cu fosfor.
Îngrășămintele cu azot se aplică în funcție de indicele de azot al solului și de nivelul de producție scontat. Un criteriu simplu de stabilire a dozei de azot este în funcție de consumul specific pentru a obține o tonă de produs (porumb boabe), luându-se în calcul 20-22 kg azot pentru fiecare tonă de produs ce urmează a fi produsă. Doza se poate reduce cu 20-30 kg azot la hectar când porumbul urmează după leguminoase și cu câte 1,5 kg azot pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicată anul anterior.
În afară de factorul apă, la stabilirea dozelor de azot se au în vedere următoarele determinări: fertilitatea solului, planta premergătoare și particularitățile biologice ale hibrizilor de porumb (capacitatea de producție, perioada de vegetație, rezistența la frângere și la cădere etc.).
În general, la cultura porumbului pentru boabe cutivat în sistem neirigat se vor aplica 100-140 kg azot la hectar substanță activă (280-350 kg substanță comercială sub formă de azotat de amoniu), aplicarea acestora făcându-se în două etape, și anume: jumătate din cantitate se administrează la pregătirea patului germinativ, iar restul se aplică fazial, concomitent cu prășitul sau în apa de irigație.
În caz de carență de zinc, se vor aplica tratamente la sol, folosind 5-10 kilograme de zinc la hectar, sub formă de sulfat de zinc, iar în vegetație se vor aplica 1-3 stropiri, la interval de 7-8 zile, începând cu faza de 4-6 frunze, folosind soluții de sulfat de zinc în concentrație de 0,2%.
Pe solurile cu un pH mai mic de 5,8 în apă și gradul de saturație în baze sub 75% se vor aplica amendamente calcaroase în doză de 4-6 tone la hectar CaCO3, o dată la 5 ani.
Lucrările solului
Porumbul pentru boabe cultivat în sistem neirigat trebuie semănat într-un sol afânat, pe un strat adânc, bine mărunțit la suprafață, cu rezervă mare de apă în sol și curat de buruieni. Aceste cerințe se realizează acordându-se o atenție deosebită pregătirii terenului, urmărindu-se conservarea apei în sol, distrugerea buruienilor și asigurarea unui bun pat germinativ corespunzător.
Lucrarea de bază a terenului este arătura, care se execută imediat după eliberarea terenului de resturile vegetale. Pentru îmbunătățirea calității arăturii, înaintea executării acesteia, solul se lucrează superficial cu grapa cu discuri, în vederea mărunțirii resturilor vegetale și pentru a reduce pierderile de apă prin evaporare.
Adâncimea arăturii se stabilește la un nivel cuprins între 25 și 30 cm, lucrarea mai adâncă fiind necesară numai pe terenuri puternic îmburuienate sau pe cele cu cantități mari de resturi vegetale.
În cadrul asolamentelor de 2-6 ani, se va realiza o alternanță a adâncimilor de arat an de an.
Nivelarea terenului se execută periodic, la 3-4 ani, vara sau toamna, după ce solul a fost afânat la o adâncime de 15-18 cm.
Pregătirea patului germinativ urmărește nivelarea terenului, distrugerea buruienilor și realizarea unui strat de sol afânat și mărunțit pe adâncimea de semănat.
În cazul desprimăvărării timpurii, se recomandă grăpatul ogoarelor numai pe terenurile bine zvântate. Pe solele denivelate, cu grad mare de îmburuienare și care prezintă mari cantități de resturi vegetale, se impune efectuarea unei lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu lamă nivelatoare și grapă cu colți.
Este recomandat ca pregătirea patului germinativ să se facă printr-un număr redus de lucrări, care să răscolească solul cât mai puțin, evitându-se pierderile de apă prin evaporare.
Parcelele ce urmează a fi semănate cu porumb și care la desprimăvărare, în mod excepțional, se prezintă puternic tasate și cu timpul de executare a arăturii depășit, se vor lucra cu cizelul sau cu plugul fără cormană (paraplow), la adâncimea de 16-18 cm, urmate de lucrarea cu grapa cu discuri, iar pregătirea patului germinativ se execută cu combinatorul, până la adâncimea de semănat.
Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se execută în ziua sau în preziua semănatului, cu combinatorul, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului semănat înaintea răsăririi porumbului. Concomitent cu pregătirea patului germinativ, se va efectua și erbicidarea culturii de porumb pentru boabe.
Victor Vătămanu
