Una dintre cele mai cautate plante medicinale datorită rezultatelor spectaculoase în tratamentul cardiac este valeriana. Această plantă medicinală se cultivă în special pentru rădăcinile și rizomii săi, care au în componență: ulei volatil (cel puțin 3%), derivați ai acidului izovalerianic, un compus azotat (metil-piril-cetona), lactone și compuși specifici (valepotriați).
Valeriana se recunoaște foarte ușor datorită faptului că rădăcinile au un puternic miros caracteristic, neplăcut, care se accentuează în special în perioada cât se păstrează, în timpul uscării și după uscare.
În România, se întâlnesc două specii de valeriană apropiate fizico-morfologic, de la care se folosesc aceleași părți, respectiv rizomii și rădăcinile și cu aceleași conținuturi în principii active.
Produsele care se obțin prin valorificarea valerianei au o importanță deosebită în tratarea cu bune rezultate a nevrozelor cardiace.
În general, valeriana se întâlnește spontan, rar fiind cultivată în mod curent de către producătorii agricoli particulari.
Una dintre cele două specii (Valeriana officinalis) se întâlnește atât pe locuri umede, lângă râuri, zăvoaie, dar și pe locuri uscate, prin tufișuri și prin păduri. Cea de-a doua specie (Valeriana sambucifolia) se poate întâlni la altitudini mai mari, pe platourile premontane și chiar montane.
Sămânța și semănatul
Valeriana reprezintă specia care se poate înmulți atât prin semințe, cât și pe cale vegetativă.
Sămânța folosită pentru semănat trebuie să fie din recoltata anului anterior, întrucât sămânța de valeriană își pierde foarte repede capacitatea germinativă.
Din cercetările întreprinse în unități de cercetare s-a stabilit ca în doi ani de păstrare sămânța de valeriană mai are putere germinativă în proporție de 25-28%. Din această cauză, este obligatoriu ca pentru semănat, în cazul culturii de valeriană, să fie folosită numai sămânța din anul anterior, cu o bună capacitate germinativă.
Semănatul se poate face direct în câmp sau în straturi, în vederea obținerii de răsad de valeriană. Dacă semănatul se face direct în câmp, valeriana se va semăna în vară, în lunile iulie-august, în pragul iernii sau primăvara foarte timpuriu. Lucrarea de semănat depinde în mod special de condițiile agrometeorologice, mai precis de umiditatea din sol, care este determinantă în realizarea unei culturi uniforme.
Dacă semănatul se execută primăvara, este necesar ca sămânța să fie în prealabil startificată. Cu toate acestea, cel mai recomandat este ca semănatul să se facă în timpul verii sau în toamnă, deoarece plantele se înrădăcinează foarte bine până la venirea iernii, iar primăvara, pornind în vegetație destul de timpuriu, rezistă mai bine la secetele ce se pot instala în locurile unde este semănată valeriana.
Semănatul se poate face cu semănătoarea pentru prășitoare, pe rânduri, la o distanță între rânduri de 50-60 cm, folosind pentru semănat o cantitate de sămânță de circa 4-6 kilograme la hectar, dacă semănatul se face vara, și 7-8 kilograme la hectar dacă semănatul se execută la sfârșitul toamnei, în pragul iernii sau în prima parte a primăverii.
Adâncimea de semănat este în general de 1-1,5 cm, iar pe solurile ușoare, de 2-3 cm. Bălteanu și Barnaure recomandă ca răsadul să se producă prin semănatul în straturi reci, la începutul lunii august, ceea ce înseamnă ca plantatul în câmp să se facă anul următor, în lunile aprilie-mai.
Răsadul se produce la o distanță de 50-60 cm între rânduri și 20-25 cm pe rând, ceea ce înseamnă că pentru un hectar de plantație sunt necesare, în funcție de proprietățile seminței, 1-1,5 kilograme de sămânță și 1.000 de metri pătrați de straturi.
Semănatul în câmp se face în rânduri, la distanță de 15-20 cm, iar dacă este nevoie, după semănat se poate aplica o udare de aprovizionare.
Pe cale vegetativă, valeriana se înmulțește prin bucăți de rădăcină sau rădăcini mai subțiri ca diametru, întregi, care se plantează în special toamna (în luna octombrie) sau primăvara devreme.
Uneori, unii producători agricoli particulari înființează o nouă plantație de valeriană, folosind plantele samuraslă rezultate din semințele scuturate. Este necesar totuși ca, pentru obținerea samuraslei, înainte de coacerea semințelor terenul dintre rândurile de plante să fie curat de buruieni și prelucrat superficial la suprafață.
Lucrările de îngrijire
Pentru cultura de valeriană, lucrările de îngrijire constau în combaterea buruienilor și răritul la densitatea normală, atunci când răsărirea a asigurat o densitate mai mare. Combaterea buruienilor se face în special pe cale manuală, deoarece aplicarea erbicidelor poate conduce la modificări ale conținutului de elemente chimice, ceea ce ar putea duce la ineficiența folosirii valerianei în domeniul medicinei cardiace. Prima prașilă manuală se execută imediat după răsărirea plantelor și pornirea în vegetație, când alături de distrugerea buruienilor apărute se face și răritul plantelor, în cazul în care s-a realizat o bună germinație a semințelor semănate.
Fenologic, răritul se execută când plantele de valeriană au 3-4 frunze iar distanța între plante pe rând este de 35-40 cm.
Plantele smulse în cadrul operațiunii de rărire se pot folosi pentru completarea eventualelor goluri. În primul an de vegetație, dacă apar tulpinile, acestea se vor tăia, deoarece se dezvoltă mai mult, în detrimentul dezvoltării rădăcinilor.
Recoltarea
Cantitatea cea mai mare de rădăcini se obține practic în primul an de vegetație, începând cu luna octombrie, până la venirea înghețurilor. Nu se recomandă recoltarea rădăcinilor mai devreme, deoarece acumulările specifice din rădăcină se realizează în cursul lunilor iulie-septembrie.
Valeriana recoltată din răsadul produs în straturi reci (semănat în august, plantat în primăvara următoare foarte timpuriu și recoltat în octombrie) a asigurat obținerea unei producții de rădăcini cu peste 50% mai mult decât varianta recoltată în primăvara următoare.
Recoltarea rădăcinilor se face cu cazmaua (varianta exploatării manuale) sau cu tractorul în agregat cu plugul (varianta exploatării mecanice).
După recoltare, rădăcinile se scutură bine de pământ, se îndepărtează partea aeriană prin tăiere, fără a se răni rizomul și se spală cu furtunul sau se trec printr-o apă curgătoare, după care se trece de urgență la uscarea rizomilor.
Durata spălarii rizomilor trebuie să fie mică (5, maximum 10 minute), altfel spălarea prelungită peste această limită poate duce la pierderea din substanțele active.
Uscarea rizomilor se face în cele mai bune condiții în uscătorii, la temperaturi de 35-40 de grade Celsius, după care urmează împachetarea rădăcinilor în baloturi de circa 50-100 de kilograme, care se păstrează în încăperi uscate, curate și bine aerisite.
Procentul de rădăcini păstrate pentru valorificarea valerianei este de 4 kilograme de rădăcini recoltate la 1 kilogram de rădăcini stocate în balot.
