Extinderea,în mod spectaculos, în cultură a raigrasului aristat a avut loc în țările din vestul Europei. În România, raigrasul aristat a început să se cultive din anul 1975, după ce Moga și colaboratorii au stabilit tehnologia intensivă de cultivare a acestuia.
Relațiile plantă-factori de vegetație
În ceea ce privește pretențiile față de sol, putem afirma că raigrasul aristat nu este pretențios față de solul pe care se cultivă, dar este pretențios față de condițiile climatice.
Pentru a avea o activitate fotosintetică maximă, raigrasul aristat are nevoie de un optim termic de 20-25 de grade Celsius.
Limita maximă în care se desfășoară activitatea de fotosinteză este de 28 grade Celsius, iar limita minimă este de 5 grade Celsius, după care activitatea încetează.
Vara, când se depășesc valorile maxime, plantele intră în criză de înfrățire și dezvoltă o talie medie.
Deoarece raigrasul aristat are nevoie de intensitate luminoasă, în condițiile aplicării unei tehnologii adecvate și corecte, are loc o intensificare a valorii indexului foliar, care poate ajunge la 7-8, drept pentru care se consideră că raigrasul aristat valorifică foarte bine lumina interceptată.
Pentru a germina, semințele de raigras aristat au nevoie de 50-60 de grade Celsius, pentru a răsări de 110-120 de grade Celsius, iar pentru formarea unei frunze noi este nevoie de 125-130 de grade Celsius.
Rezultatele productive cele mai bune s-au obținut când raigrasul aristat a fost cultivat pe terenuri relativ permeabile, bine aprovizionate cu elemente minerale și apă. Se poate cultiva cu bune rezultate și pe soluri relativ grele, solicitând rezerve hidrice în sol.
În ceea ce privește pH-ul solului, raigrasul aristat preferă solurile cu valoare de 5,6-6,0, dar asigură producții mari și la un pH de 6,2-7,0.
Raigrasul aristat s-a extins în cultură în special în zonele climatului oceanic și mediteranean, dar în general s-a cultivat cu succes în zonele unde pe parcursul iernii temperatura nu coboară mai jos de minus 15 grade Celsius.
În România, în urma cercetărilor întreprinse de Moga și colaboratori, după o experimentare de patru cicluri, cultura intensivă de raigras aristat s-a extins în producție, care din acest moment a fost tratată ca o cultură agricolă anuală de toamnă. Rezultatele obținute în România au constituit fundamentarea teoretică a aplicării tehnologiei intensive de cultură a raigrasului aristat.
Privitor la rezistența raigrasului aristat la excesul de apă, putem afirma că raigrasul este o plantă care rezistă bine la surplusul de apă, ceea ce asigură cultivarea lui în zone colinare sau pe suprafețe cu exces temporar de umiditate. Raigrasul aristat se numără printre culturile furajere cale mai productive, potențialul de producție fiind dat de factorul genetic, respectiv de soiul cultivat și de nivelul de tehnologie aplicat.
Când factorul apă este asigurat la optim, prin aplicarea irigației, în zonele cu veri moderat de calde, raigrasul aristat dă producții mari și constante. Aceste condiții se regăsesc pe teritoriul României în zonele irigate din Moldova și Transilvania, unde, dacă se cultivă în amestec cu trifoiul roșu, se obțin producții eficiente economic, având în vedere că necesarul de îngrășăminte pe bază de azot se reduce cu aproximativ jumătate din cantitatea prevazută a fi aplicată.
Condiții favorabile de cultivare se regăsesc în Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei și Câmpia Banatului, unde, după recoltarea a două coase de raigras aristat, se poate înființa cu succes o cultură succesivă, cum ar fi porumbul pentru siloz. Nu se recomandă cultivarea raigrasului aristat în zonele din sudul țării, unde nu mai avem sisteme de irigații care să asigure necesarul de apă al plantei, mai ales în prima parte a perioadei de vegetație.
Rotația culturii
În general, raigrasul aristat nu are pretenții deosebite față de planta premergătoare. Preferă însă culturile care lasă terenul curat de buruieni și care eliberează terenul devreme.
Cele mai bune premergătoare pentru raigrasul aristat sunt culturile anuale de furaj, care eliberează terenul până la mijlocul verii, mazărea pentru păstăi și boabe și cerealele de toamnă. Pot fi preferate și cerealele de primăvară și cartofii timpurii sau floarea-soarelui, care se pot recolta la începutul lunii august, creând astfel condiții prielnice pentru cultivarea raigrasului aristat.
Nu se va cultiva raigras aristat după culturi precum porumbul pentru boabe, sfecla de zăhar sau furajeră și chiar iarba de Sudan.
Datorită faptului că după cultivarea raigrasului solul rămâne cu o structură îmbunătățită, specia poate fi considerată o plantă amelioratoare.
Nu trebuie uitat că raigrasul aristat este o plantă mare consumatoare de apa: de aceea, plantele ce urmează după această cultură trebuie să fie rezistente la secetă.
Fertilizarea
Aplicarea îngrășămintelor la raigrasul aristat este condiționată de bogăția solului în elemente nutritive și de intensitatea fotosintezei, de rezerva de apă din sol și de resursele termice.
Îngrășămintele azotate sunt bine valorificate de către raigras, de aceea nivelul producției crește cu doza de îngrășăminte aplicată. În funcție de nivelul de aprovizionare a solului cu azot, nivelul producțiilor de raigras aristat crește progresiv cu doza de azot aplicată.
Producții mari s-au obținut la aplicarea dozei de N 300 substanță activă; aceeași doză permite obținerea celei mai mari producții de substanță uscată la hectar.
Azotul se administrează în exclusivitate la desprimăvărare, pe sol înghețat, indiferent de tipul de sol, în doză de 70-90 de kilograme de azot la hectar, după care, la recoltarea fiecărei coase, se aplică o doză de 50-70 de kilograme de azot la hectar.
Dozele de azot se pot reduce cu circa 40-60% în situația în care raigrasul aristat urmează în rotație în primul an după o leguminoasă perenă.
Exigențe la fel de mari are raigrasul și față de îngrășămintele cu fosfor. Doza optimă solicitată de raigrasul aristat este de 70 de kilograme la hectar sub formă de superfosfat.
Pe solurile bine aprovizionate cu potasiu nu se justifică aplicarea îngrășămintelor pe bază de potasiu. Potasiul este necesar a fi asigurat la nivel optim deoarece prezența sa asigură o bună rezistență la ger și o bună protecție împotriva bolilor specifice.
Raigrasul aristat valorifică foarte bine gunoiul de grajd aplicat în doze de 80-90 de tone la hectar, de preferință plantei prermergătoare.
Lucrările solului
Datorită sistemului radicular destul de robust și bine fasciculat, raigrasul aristat nu are pretenții deosebite în privința adâncimii arăturii.
O exigență deosebită apare însă la nivelul de pregătire a patului germinativ, care trebuie să fie bine marunțit și afânat, sub nivelul de încorporare al seminței. Producții bune au fost obținute atât prin sistemul clasic, cu arătură și discuiri ale arăturii, cât și prin treceri succesive, cu efectuarea de lucrări superficiale, realizate cu grapa cu discuri.
Tăvălugirea solului înainte de semănat permite punerea seminței în contact mai bun cu solul, ceea ce va asigura o aprovizionare mai bună cu apă.
Sămânța și semănatul
Producția maximă la raigrasul aristat se obține când suma temperaturilor acumulate de la semănat la intrarea în iarnă este între 700 și 900 de grade Celsius; calendaristic, aceasta corespunde cu perioada de sfârșit a lunii august și începutul lunii septembrie în zonele de câmpie și 15 august-1 septembrie pentru zonele colinare.
Este de preferat ca producătorii agricoli particulari să aleagă data semănatului la jumătatea intervalului amintit, pentru a favoriza dezvoltarea normală a plantelor, evitând în acest fel compromiterea prin îngheț a plantelor.
Cercetările efectuate până în prezent au demonstrat că o suprafață de 10-16 centimetri pătrati este optimă pentru o plantă de raigras aristat; aceasta înseamnă că norma de semănat utilă este cuprinsă între 20 și 48 de kilograme la hectar.
Pentru România, densitatea optimă este de 1.000 de semințe germinabile la metrul pătrat, aceasta însemnând o normă de semănat de 24 de kilograme la hectar.
Când raigrasul este semănat cu trifoi cantitățile vor fi aproximativ egale, respectiv 10 kilograme raigras aristat și 12 kilograme trifoi roșu, excluzând în acest fel aplicarea îngrășămintelor azotoase.
Semănatul se face în rânduri normale, la 12,5 cm, iar sămânța se încorporează în sol la adâncimea de 1,5-2,0 cm pe solurile grele și 2,5-3,0 pe solurile cu textură medie mai ușoară.
Lucrările de îngrijire
Raigrasul aristat luptă eficient cu buruienile, acesta constituind unul dintre avantajele cultivării speciei.
Un rol important din acest punct de vedere îl are epoca de semănat, respectiv începutul toamnei, când buruienile monocotiledonate nu se mai dezvoltă, iar majoritatea buruienilor dicotiledonate sunt distruse pe timpul iernii. De asemenea, un rol important în combaterea buruienilor îl au lucrările solului, fertilizarea și rotația culturilor.
Combaterea buruienilor se poate face și pe cale chimică, dar datorită faptului că raigrasul aristat intră în hrana animalelor este de preferat să se apeleze la erbicidare numai atunci când se înregistrează o îmburuienare foarte puternică. Produsele folosite vor fi aplicate cu multă grijă, în doza recomandată și care să nu aibă efect remanent.
Când erbicidarea nu se face pe cale chimică, se pot întrebuința măsurile mecanice de combatere, practic coasa întâi se poate recolta mai devreme, împiedicând astfel dezvoltarea buruienilor.
O atenție deosebită se va acorda tratamentului împotriva bolilor specifice raigrasului aristat, respectiv tăciunele frunzelor și tulpinilor, malura, rugina coronată a raigrasului, mucegaiul de zăpadă și altele.
De asemenea, lupta împotriva dăunătorilor specifici, dintre care amintim lăcusta italiană, tripsul gramineelor, cărăbușul de mai, musca suedeză etc., constituie una dintre măsurile de maximă importanță pentru obținerea unor producții de masă verde și uscată profitabile.
Cele mai bune metode de combatere sunt reprezentate de metodele culturale, respectiv evitarea monoculturii și amplasarea culturii după specii care nu au dăunători și boli asemănătoare, distrugerea resturilor vegetale după recoltare, utilizarea de sămânță sănătoasă pentru semănat și altele.
Irigarea culturii
Acolo unde există posibilitatea, este recomandat să se aplice udări pentru completarea deficitului de apă în anumite etape de dezvoltare fiziologică. Prima udare se aplică imediat după semănat, acolo unde se pot aplica udări, cu o normă redusă de circa 300 de metri cubi la hectar. După recoltarea primei coase, consumul de apă crește, putând ajunge la 500-550 de metri cubi la hectar. După fiecare coasă recoltată, la 3-4 zile se aplică o udare de circa 350-400 de metri cubi la hectar.
Recoltarea raigrasului aristat
Calendaristic, recoltatul la raigrasul aristat se înscrie între 20 aprilie și prima decadă a lunii mai în zonele de câmpie din sudul țării și mai târziu cu 10-15 zile în zonele culinare.
Recoltatul pentru prima coasă poate începe când raigrasul aristat se află în faza de burduf, iar pentru următoarele coase recoltatul se face în faza de inspicare (începutul și mijlocul înspicării), iar ultima coasă se recoltează la începutul fazei de înspicare.
Numărul de coase ce se pot recolta este variabil, de la 2 la 4, în funcție de regimul pluviometric și de condițiile meteorologice.
Victor Vătămanu
