Tehnologia de cultura a pastarnacului (Pastinaca sativa L.)

Păstârnacul este originar din Europa, unde se întâlneşte şi azi în stare sălbatică pe terenurile joase. Este cunoscut în cultură de circa 4.000 de ani, cultivându-se pe suprafeţe întinse înainte de introducerea cartofului în cultură.

---

În prezent, aşa după cum arată V. Voican şi colaboratorii (2002), păstârnacul are acelaşi areal de cultură ca şi morcovul, însă atât în România, cât şi în alte ţări ocupă suprafeţe mai mici, corespunzător cu întrebuinţările sale. Arealul său este mai mult în regiunile temperate şi umede, până la latitudinea nordică de 60 de grade. Păstârnacul se cultivă pentru rădăcina sa cărnoasă, care are aceleaşi întrebuinţări în arta culinară ca morcovul şi pătrunjelul. Acestea au o valoare nutritivă ridicată, un conţinut ridicat în substanţe albuminoide (1,5%) şi vitamine: B1 şi B2 şi mai ales vitamina C (30 mg/100 grame produs). Conţinutul său este ridicat în săruri de potasiu, fosfor, siliciu şi clor, dar sărac în cele de calciu şi sodiu. Pe lângă rădăcina tuberizată, frunzele tinere de păstârnac pot fi folosite ca salate, având gust şi aromă plăcute, caracteristice. De asemenea, atât rădăcinile, cât şi frunzele au o valoare terapeutică remarcabilă. Frunzele rămase toamna după recoltarea rădăcinilor constituie un excelent nutreţ pentru ovine, cabaline şi ovine. Păstârnacul este o plantă bienală, cu perioadă de vegetaţie lungă, de la semănat până la recoltarea rădăcinilor de 165-190 de zile, iar până la recoltarea seminţelor de 500-550 de zile.

Rădăcina - se formează în anul întâi de cultură, este pivotantă, fusiformă, simplă sau puţin ramificată, mare (150-200 grame/bucată), de culoare albăgălbuie, cu cilindrul central dezvoltat, gălbui şi uneori fibros. Rădăcinile consumate în stare proaspătă au gust plăcut, caracteristic, şi totuşi asemănător miezului de nucă nouă.

Frunzele - în primul an de cultură cresc în rozetă, sunt mari, penatisectate, cu foliole oblonge, crenate sau dinţate, de culoare verde-deschisă-gălbuie, lucioase pe partea superioară, acoperite cu perişori fini pe cea inferioară.

Tulpina florală - apare în anul al doilea, este goală în interior, striată şi ramificată, înaltă de 1,5-2 metri. Inflorescenţa - este sub formă de umbelă compusă, puternic ramificată.

Florile - sunt mici, de culoare galbenă, pe tipul 5, vizitate de insecte mici şi albine. Înfloritul are loc în luna iulie. Polenizarea este alogamă, existând riscul de încrucişare cu păstârnacul sălbatic. La producerea de seminţe trebuie asigurate spaţii de izolare între soiuri (800-1.000 de metri) şi distruse plantele sălbatice de păstârnac din zona învecinată.

Fructul - impropriu numit sămânţă, este o diachenă, turtit, de formă ovală, cu marginile aripate. Seminţele sunt comprimate, cu margini aripate, de culoare cafeniu-deschis şi cu miros caracteristic; ajung la maturitate în luna august şi se scutură uşor. Sunt destul de uşoare: greutatea a 1.000 de seminţe este de circa 4-5 grame, iar facultatea germinativă este de 50-70% şi se păstrează 1-2 ani.
În România se cultivă 3 soiuri de păstârnac, şi anume: Alb lung (cel mai răspândit), Rotund (tinde să devină cel mai răspândit, întrucât poate fi recoltat semimecanizat) şi Semilung (este cel mai tardiv soi).

Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie
Păstârnacul este mai rezistent la temperaturi scăzute decât morcovul. Seminţele sale germinează de la 1-2 grade Celsius, fiind posibilă înfiinţarea culturii prin semănat încă din toamnă.  Plantele răsar în condiţii corespunzătoare de temperatură (de 8-10 grade Celsius) şi umiditate (de 70-75% din capacitatea de câmp), în circa 12 zile de la semănat. Temperatura optimă pentru creşterea şi dezvoltarea păstârnacului este de 18-20 de grade Celsius. Păstârnacul este mai pretenţios la regimul de umiditate, cultura sa reuşeşte numai pe solurile umede, iar când este secetă, numai irigat.
Pentru asigurarea creşterii viguroase a plantelor trebuie aplicate fertilizări, în funcţie de fertilitatea solului, cu cantităţi mari de gunoi de grajd (40-50 de tone la hectar), sau în lipsa acestuia cu 250-300 de kilograme la hectar azotat de amoniu, 300-350 de kilograme la hectar superfosfat, 150-200 de kilograme la hectar sare potasică şi 15-20 de kilograme la hectar borax. Faţă de sol, păstârnacul este mai puţin pretenţios, dând recolte satisfăcătoare atât pe solurile grele, cât şi pe cele uşoare, cu condiţia să fie lucrate adânc şi să fie bogate în humus.

Pregătirea terenului
Fertilizarea de bază: toamna se administrează în sol 2/3 din doza de îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu. Gunoiul de grajd se va folosi numai dacă este bine descompus şi în doze moderate.
Arătura adâncă - la 25-30 cm, cu această ocazie se încorporează şi îngrăşămintele administrate. Dacă este necesar, se va face un subsolaj la 50 cm adâncime, înainte de sezonul ploilor de toamnă. Aceste lucrări se vor efectua în funcţie de momentul eliberării terenului.
Afânarea suplimentară a solului, precum şi mărunţirea acestuia, este bine să fie efectuate înainte de semănat, pentru a evita formarea crustei la suprafaţa solului până la semănat. La culturile ce se înfiinţează mai târziu, la care însămânţarea se face uneori în perioade secetoase, se efectuează mai multe lucrări superficiale, dintre care ultima precedă semănatul, pentru a obţine un bun pat germinativ, pe cât posibil proaspăt (de curând) pregătit. În acest scop se foloseşte grapa cu colţi reglabili, grapa cu discuri sau cultivatorul. În mod obişnuit, o dată cu ultima lucrare, se încorporează în sol şi restul de îngrăşăminte chimice.
Nivelarea solului - completează lucrările superficiale ale solului, pentru asigurarea uniformităţii la semănat.
Erbicidarea - se aplică de tip „ppi”, adică înainte de însămânţare cu 6-7 zile, şi erbicidul se încorporează imediat, de preferat împreună cu îngrăşămintele chimice administrate.
Modelarea terenului - fie în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm, fie în biloane mari, prin care se creează şi condiţii atât pentru încălzirea şi zvântarea rapidă a solului, cât şi pentru irigarea culturii sau evacuarea surplusului se apă. Tăvălugirea straturilor modelate sau a terenului nemodelat se efectuează pentru asigurarea adâncimii uniforme la semănat.

Înfiinţarea culturii
Păstârnacul se cultivă prin semănare direct în câmp.
Epoca de semănat - primăvara, de obicei cu câteva zile mai devreme decât la morcov. Semănatul din toamnă se face târziu, cu puţine zile înainte de îngheţarea solului.
Schema de semănat - pe suprafeţe mici, semănatul se execută manual, în benzi de 4 rânduri, echidistante, la interval de 30-35 cm, cu distanţa între benzi de 50 cm. Pe suprafeţe mari, se seamănă cu maşina, fie pe teren plan, în rânduri echidistante, la interval de 50 cm, fie pe teren modelat, câte 3 rânduri pe stratul înălţat, la 40 cm distanţă între ele şi cu zone de protecţie la rigole de 12 cm. Norma de semănat - este de 6-8 kilograme de sămânţă la hectar.
Adâncimea de semănat - va fi în medie de 1,5-2 cm.
Tăvălugitul - imediat după semănat, cu tăvălug uşor, mai ales pe solurile cu textură uşoară, pentru asigurarea contactului seminţelor cu particulele de sol, cu efecte favorabile asupra răsăritului.

Lucrări de întreţinere
Se aplică asemănător şi cu aceleaşi obiective că la celelalte rădacinoase.
Combaterea buruienilor - este importantă în prima etapă, după înfiinţarea culturii şi când plantele sunt mici, deoarece şi păstârnacul ocupă terenul târziu. Lucrarea se realizează astfel: pe cale chimică, prin erbicidare, imediat după semănat, fără încorporare în sol. (Când este cazul, se erbicidează şi după răsărirea plantelor, dacă apar buruieni); pe cale macanică, pe suprafeţe restrânse printr-o praşilă superficială, pe intervalele dintre rânduri, completată cu plivitul buruienilor ce au rămas pe rând, lucrare repetată de câte ori este necesar, sau pe suprafeţe mari, prin praşile mecanice repetate.
Răritul plantelor - pe rând, prin rărit, o dată sau de două ori. Plantele se lăsă, în final, pe rând la distanţă una de alta la 7-8 cm, asigurând o desime de circa 200.000 de plante la hectar.
Irigarea culturii - se practică îndeosebi atunci când solul nu este suficient de umed şi întotdeauna în anii secetoşi, efectuând 3-4 udări (mai ales în perioada îngroşării radăcinilor), cu norme de udare de 300- 400 de metri cubi de apă la hectar.
Combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor se aplică la avertizare, cu maximă operativitate. Bolile frecvente la culturile de păstârnac sunt: mana (Plasmopara pastinacae) şi pătarea frunzelor (Cercospora apii), iar dintre insecte, periculoasă este molia morcovului (Depressaria nervosa).

Recoltarea
Păstârnacul se recoltează toamna târziu, cu puţin înainte de îngheţarea solului. În prima etapă se va recolta cel provenit din semănături de toamnă şi apoi cel care provine din semănături de primăvară. Cel care a fost semănat în vară (iunie) poate fi lăsat eventual peste iarnă în câmp, fiind necesară protejarea sa, în iernile fără zăpadă, prin acoperirea cu bălegar păios sau cu frunze, urmând a fi recoltat primăvara.
Recoltarea păstârnacului este o lucrare destul de anevoioasă din cauza înrădăcinării adânci (în special la soiul Alb lung). Se procedează mai întâi la dislocarea rădăcinilor, după care acestea se smulg, se curăţă de sol, se îndepărtează rozeta şi se pun la păstrare.
Pentru consumul proaspăt eşalonat, rădăcinile se curăţă de resturile de pământ, se reduce numărul frunzelor, lăsând numai 2-3, se leagă în legături de 3-5 rădăcini. Depozitarea se poate face în beciuri, stratificând rădăcinile în nisip sau în silozuri. În acest scop se foloseşte producţia provenită din însămânţările din vară, recoltarea fiind făcută înaintea îngheţării solului.

Producţia - variază între 35 şi 40 de tone la hectar, mai mare la soiurile Alb lung şi Semilung, precum şi la semănăturile de primăvară.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, legumicultura, tehnologia de cultura a pastarnacului