Porumbul, alături de grâu și orz, constituie baza alimentației celei mai mari părți a populației globului, direct sau transformată în produse animaliere. Multiplele întrebuințări pe care le are porumbul în alimentația oamenilor, hrana animalelor și ca materie primă pentru industrie au făcut ca această valoroasă plantă de cultură să beneficieze de-a lungul timpului de o atenție deosebită din partea specialiștilor [ i a cercetătorilor agronomi români.
Deși producțiile actuale sunt cu mult superioare celor realizate acum 10-15 ani sau cu doar câțiva ani în urmă, interesul pentru a ridica și mai mult plafonul producțiilor obținute și mai ales pentru a-l generaliza a impulsionat și în România cercetările aprofundate destinate acestei culturi. Deși în ultima perioadă suprafața cultivată cu porumb s-a redus, cultura de porumb deține cea mai mare parte din suprafața cultivată a țării, ocupând o treime din aceasta.
Zonarea hibrizilor de porumb
Teritoriul României este impărțit în trei zone de cultură a hibrizilor de porumb, zone ce se deosebesc între ele, în primul rând, prin suma temperaturilor utile care se înregistrează pe perioada de vegetație a plantelor de porumb.
Țara noastră dispune de o paletă foarte largă de hibrizi de porumb, cu perioadă de vegetație diferită, cu compoziție chimică a bobului și folosințe diferite, cu o anumită rezistență la secetă și arșiță etc.
Pentru fiecare zonă de cultură este stabilită o structură de hibrizi cu perioadă de vegetație diferită, prin care să se asigure, pe de o parte, valorificarea optimă a condițiilor de vegetație din zonă, iar pe de altă parte, o rotație satisfăcătoare cu cerealele de toamnă. Pentru fiecare zonă și localitate, pe baza recomandării cercetării agricole și a rezultatelor obținute în câmpurile demonstrative, specialiștii centrelor agricole pot preciza hibrizii care se pretează cel mai bine pentru zona și localitatea respectivă. În condiții normale de cultură, actualii hibrizi omologați și recomandați a fi cultivați în zonele amintite pot să dea producții de peste 3.000-4.000 kilograme la hectar în condiții de neirigare și de 8.000-10.000 kilograme la hectar în condiții de aplicare a irigațiilor. Nivelul acestor producții se reduce în mod semnificativ atunci când se cultivă hibrizi necorespunzători ca perioadă de vegetație și neadaptați condițiilor ecologice ale unei zone. Practica agricolă a demonstrat că riscul de a cultiva un singur hibrid de porumb este prea mare. Posibilitatea de a valorifica atât particularitățile solului, cât și elementele climatice ale diferiților ani de cultivare este valorificată prin cultivarea a 2-3 hibrizi de porumb, aparținând unor grupe diferite de precocitate.
Gruparea hibrizilor în funcție de cerințele termice necesare ajungerii la maturitate s-a făcut după metoda sumei temperaturilor biologic active mai mari de 10 grade Celsius. Grupa hibrizilor foarte timpurii însumează 800-1.000 grade Celsius și este reprezentată de hibrizii Suceava 95, Suceava 108, Suceava 97, Nordic, Bucovina, Montana și Fundulea 102. Grupa hibrizilor timpurii acumulează 1.000-1.200 grade Celsius și este reprezentată de hibrizii Suceava 99, Doina, Podu Iloaiai 110, Ciclon, Cristal, Roxana, Oana, Bucium, Turda 160, Turda 100, Simona, Ela, Turda 215, Turda 260, Turda 200, Saturn. Grupa hibrizilor semitimpurii acumulează 1.200-1.400 grade Celsius și cuprinde următorii hibrizi: Andreea, Fundulea 32, Fundulea 322, Opal, Ovidiu, Vultur, Șoim, Olt, Danubiu, Progres, Rapid, Fundulea 340, Orizont. Grupa hibrizilor semitârzii însumează 1.400-1.500 grade Celsius și are în componență următorii hibrizi: Fundulea 376, Fundulea 365, Dacic, Rival, Robust, Safir, Octavian, Rapsodia, Rubin. Grupa hibrizilor târzii acumulează peste 1.500 grade Celsius și cuprinde hibrizii Cocor, Fundulea 410, Fundulea 412, Temerar.
Relațiile plantă-factori de vegetație
Porumbul poate fi întâlnit la altitudinea de 3.900 m în Peru, la 2.000 m pe văile Munților Kașmir, la 1.200 m în Carolina de Nord și la 500-800 m în Carpații românești. În ceea ce privește solicitarea față de temperatură, porumbul se află în categoria plantelor cu cerințe ridicate față de temperatură, având un necesar de 8-10 grade Celsius pentru a germina.
În condiții favorabile de umiditate, la temperatura de 21 grade Celsius porumbul răsare în numai 5-6 zile, iar la o temperatură de 15-18 grade Celsius, porumbul răsare în 8-10 zile.
În general, suma gradelor active necesare pentru răsărire este de circa 70-80 grade Celsius. Procesul de creștere a plantelor tinere de porumb este oprit în cazul scăderii temperaturii sub pragul biologic acceptat ca temperatură minimă de germinație. Pe măsură ce înaintează în vegetație, porumbul are cerințe crescute față de temperatură. În condițiile când temperatura este ridicată în timpul zilei și scăzută pe timpul nopții, ritmul de creștere a plantelor de porumb se reduce, perioada de vegetație se prelungește și producția scade. Față de cerințele pentru umiditate, porumbul poate fi considerat o plantă rezistentă la secetă. Această însușire este asigurată de un consum de apă redus, de sistemul radicular foarte dezvoltat și profund și de capacitatea plantei de a se adapta la condiții de secetă, prin reducerea suprafeței de transpirație.
Pentru germinație la o temperatură de 8-10 grade Celsius, boabele de porumb absorb o cantitate de apă egală cu 27-34% din greutatea lor. Necesarul de apă al porumbului se mărește pe măsură ce plantele înaintează în vegetație, consumul maxim înregistrându-se în perioada dinaintea înspicatului și până la începutul fazei de coacere în ceară.
Umiditatea solului din această perioadă asigură fecundarea și formarea bobului, migrarea substanțelor asimilate din frunze spre bob, aprovizionarea plantelor în cele mai bune condiții cu substanțe minerale.
Din faza de coacere în ceară înainte, cerințele porumbului față de umiditate se reduc simțitor, rolul preponderent în maturarea deplină revenind temperaturii.
În ultimii ani, arșițele puternice, asociate cu insuficiența apei în sol în perioada de formare a bobului, au determinat recolte scăzute de porumb și o șiștăvire accentuată. În urma studiilor efectuate ani la rând, s-a concluzionat că recolta de porumb este asigurată nu atât de cantitatea anuală de precipitații, cât mai ales de repartizarea acestora în perioada de vegetație. Cerințele pentru sol duc la concluzia că porumbul nu trebuie considerat ca fiind o plantă cu cerințe deosebite pentru sol, el putându-se cultiva pe terenuri diferite textural și ca nivel al pH-ului. În România, porumbul se cultivă pe toate tipurile de sol, putând valorifica cel mai bine și solurile slabe.
Totuși, porumbul valorifică foarte bine calitățile solurilor profunde cu textură mijlocie. Producțiile cele mai mari se obțin pe solurile din seria cernoziomurilor cu textură mijlocie, iar cele mai mici producții se obțin pe solurile subțiri, formate pe roci pietroase. Deosebit de importantă pentru porumb este adâncimea apei freatice, care, pentru a asigura producții ridicate, trebuie să se afle la adâncimea de 1,5-3,5 m.
De asemenea, foarte importantă este reacția solurilor pe care se cultivă porumbul, aceasta asigurând eficiența economică când solurile au o reacție ușor acidă sau neutră.
Rotația culturii de porumb
O caracteristică importantă a porumbului este și aceea că are pretenții reduse față de planta premergătoare și că el poate fi cultivat mai mulți ani după el însuși, fără să se manifeste fenomenul de oboseală a solului. Premergătoare foarte valoroase pentru cultura porumbului sunt leguminoasele pentru boabe, borceagurile, trifoiul. În regiunile secetoase, porumbul este indicat a reveni după lucernă, care lasă solul bogat în substanțe fertilizante.
În România, principala plantă premergătoare pentru porumb rămâne grâul de toamnă; acesta eliberează terenul devreme, creând astfel condiții pentru efectuarea tuturor lucrărilor solului, a combaterii buruienilor și a acumulării nitraților. Alternanța repetată grâu-porumb duce la apariția fuzariozei, boală comună celor două specii, care aduce mari prejudicii producțiilor celor două plante agricole. Producții mari se obțin și după orzul sau secara de toamnă sau după cerealele păioase de primăvară, după plante prășitoare (cartof, floarea-soarelui, sfecle) sau plante tehnice (in, cânepă).
Pentru cultura de porumb sunt total contraindicate sorgul, iarba de Sudan sau meiul. Monocultura de porumb se poate aplica timp de câțiva ani la rând fără ca porumbul să-și modifice radical nivelul producțiilor, aplicând însă toate vergile importante ale tehnologiei de cultivare a porumbului. Cultivarea porumbului peste 3-4 ani atrage după sine aplicarea unor cantități mai mari de îngrășăminte, duce la reducerea procentului de agregate stabile din sol, la creșterea gradului de îmburuienare cu buruieni rezistente la erbicidele folosite, la înmulțirea dăunătorilor specifici etc.
Pentru a contracara aceste neajunsuri este indicat ca porumbul să fie introdus într-un asolament de minimum 5-6 ani.
Porumbul constituie la rândul său o bună premergătoare pentru toate culturile de primăvară, iar prin aplicarea cerințelor tehnologiei culturii de grâu de toamnă poate constitui principala plantă premergătoare pentru această cultură.
Fertilizarea porumbului
Porumbul este specia agricolă care răspunde foarte bine la aplicarea îngrășămintelor, atât organice, cât și minerale. Aplicarea corectă a dozelor de îngrășăminte face posibilă cultivarea porumbului și pe soluri cu fertilitate mai redusă sau permite cultivarea în monocultură a porumbului pentru mai mulți ani consecutivi.
Porumbul este o plantă vorace prin excelență, afirmă Angelini, care considera că porumbul consumă pentru realizarea recoltei cantități mari de substanțe nutritive. Cea mai mare parte din elementele nutritive se consumă de către planta de porumb până la începutul formării bobului, după care cea mai mare parte din elementele nutritive ce se acumulează în bob provin din acumulările anterioare. Insuficiența în nutriția porumbului a unuia sau altuia dintre elementele nutritive se pune ușor în evidență prin transformările fiziologice ce se manifestă în vegetație. Gunoiul de grajd constituie o sursă de elemente nutritive de cea mai mare importanță, aplicarea sa determinând în toate zonele de cultură sporuri însemnate de recoltă. În general, sporurile de producție datorate aplicării gunoiului de grajd sunt considerabil mai mari în anii favorabili culturii porumbului decât în anii secetoși. Administrarea gunoiului de grajd se face în doză de 20 de tone la hectar, creșterea cantitativă peste această cifră nu asigură sporuri eficiente economic. Totodată, nu s-au manifestat diferențieri majore în ceea ce privește starea sub care se aplică gunoiul de grajd: fermentat sau proaspăt. Importanța deosebită prezintă în acest caz aplicarea uniformă a cantității de gunoi folosite. Sporuri însemnate de recoltă se obțin și prin aplicarea îngrășămintelor minerale. Sporul de producție pe care îl asigură îngrășămintele minerale este determinat de starea de fertilitate naturală a solului, de regimul de precipitații și de repartizarea lor pe perioada de vegetație, de planta premergătoare, de hibridul cultivat și de alți factori. Elementul principal care asigură creșterea producției de porumb îl constituie azotul. Dozele de azot ce trebuie folosite în cultura porumbului sunt cuprinse între 100 și 130 kilograme la hectar, determinantă fiind în acest caz umiditatea solului la aplicare, planta premergătoare și hibridul cultivat.
În zonele secetoase, trebuie ținut cont de faptul că nu mărirea cantităților de îngrășăminte asigură sporuri de recoltă, ci insuficiența apei face ca producțiile de porumb să fie mai mici cantitativ.
Este clar că în condiții de irigare dozele de îngrășăminte cu azot vor fi mai mari decât în condiții naturale. Alături de apă, producția de porumb este influențată și de planta premergătoare, și de capacitatea de producție a hibridului cultivat.
Cantitățile de îngrășăminte pe bază de fosfor sunt determinate de nivelul fertilității fosfatice a solului, de nivelul dozelor de azot și de recolta planificată.
Orientativ, dozele de îngrășăminte cu fosfor ce se aplică în cadrul tehnologiei de cultură la porumbul pentru boabe este de 60-80 kg substanță activă la hectar, în funcție de nivelul aprovizionării cu fosfor a solului. Dacă porumbul se cultivă în monocultură, solul este secătuit de azot și substanță organică. S-a dovedit științific și practic că elementul cel mai important în monocultura de porumb este azotul, care, asociat cu cantități normale de precipitații, poate asigura producții ridicate cantitativ.
Deși a fost mai puțin studiată, aplicarea microelementelor la cultura de porumb are o mare însemnătate. Dintre microelemente, zincul are o mare importanță; lipsa acestuia duce la clorozarea și necrozarea frunzelor, întârzierea creșterii plantelor și la șiștăvirea boabelor. Aplicarea pe fond de azot a zincului sub formă de sulfat de zinc, în cantitate de 20-60 kilograme la hectar, a dus la obținerea unor recolte normale, fără deficiențe fiziologice.
Pe lângă zinc, o mare importanță au și microelementele mangan și cupru, care au asigurat însă sporuri mai mici decât în cazul aplicării zincului. La obținerea de recolte mari, un rol determinant îl au și amendamentele ce se aplică în cazul cultivării porumbului pe soluri acide; doza de 5 tone de carbonat de calciu asigură eficiența maximă a îngrășămintelor pe bază de azot și fosfor aplicate.
Victor Vătămanu
