Efervescența pasiunilor exacerbate la tribuna Parlamentului sau în turneele electorale caracterizează cotidianul.
Dacă contemporanii scriitorului Păstorel Teodoreanu erau bucurați de bilanțul toamnelor bogate, asezonat cu revărsarea în valuri a tulburelului, acest ritual pălește de la an la an.
Cine se mai preocupă astăzi de ce s-a mai agonisit în hambarul țăranului după un an de trudă?
Cine mai face o „balanță pe produs” care să fundamenteze adevărate strategii și politici agricole? Oare mai sunt interesați factorii de decizie de la nivel local sau central dacă țăranul a semănat ceva în această toamnă?
Se pare că cei mai sus invocați sunt angrenați în jocuri politice de înlocuire a unora din scaunele decizionale cu orice preț.
S-a promovat recent un act normativ care ar fi reglementat mult dorita descentralizare, inclusiv în agricultură, dar… ghinion! Înainte de a-și produce efectele i s-a lipit eticheta de „neconstituțional”. Până se vor lămuri lucrurile se instalează incertitudinea și bineînțeles păguboasa așteptare.
Ne duelăm în declarații democratice, lucru bun de altfel, dar prea des ne scapă fondul problemelor:
– pierdem din vedere că suntem prinși fără scăpare imediată în vârtejul recesiunii mondiale;
– pierdem din vedere categoriile defavorizate, care sunt primele afectate de prețurile alimentelor de bază, care tind să o ia razna;
– introducem impozitul forfetar și astfel fabricăm nepermis de mulți șomeri, în detrimentul sutelor de mii de contribuabili la buget, care sunt de multe ori forțați să-și abandoneze afacerile.
Oare îi mai pasă cuiva că mulți țărani din Apuseni, Maramureș sau Bucovina, neavând organizată valorificarea, varsă laptele pe câmp, timp în care „orășeanul” consumă de multe ori acest produs din import, cumpărat la prețuri prohibitive.
La aceleași gesturi extreme recurg și viticultorii Vrancei, care, neavând o perspectivă clară de valorificare profitabilă a producției, ca gest de protest, și-au pus o parte din rodul muncii sub roțile mașinilor de pe drumul E85.
Cine se mai preocupă de valorificarea legumelor sau fructelor autohtone, care sunt concurate brutal de produse din import, ajungând să se vândă ca pe vremea strămoșilor pe marginea drumului sau prin diverși intermediari?
Oare de ce, după o perioadă de revigorare, când APIA a recuperat majoritatea restanțelor la plata subvențiilor, această instituție subdimensionată – având în vedere fărâmițarea suprafețelor eligibile -, a dotării modeste cu echipamente IT, își schimbă conducerea măcar o dată pe an. De ce nu se vrea ca în agricultură să existe continuitate în decizii?
Acești lucrători de la centrele locale APIA nu merită, pentru eficientizarea muncii, mijloace de locomoție cu care să poată ajunge până în ultimul cătun, respectiv ultima parcelă? Din păcate, acești anonimi care deseori bat cu pasul fărâmițatul fond funciar au în dotare câte un Cielo, care de mult trebuia să vadă REMAT-ul.
Cu toate aceste neajunsuri, nu am obosit să repetăm că agricultura ne-ar putea salva dacă le-am acorda atenția cuvenită celor care trudesc cu abnegație în acest domeniu.
Armata anonimă a satelor și bineînteles a marilor fermieri poate asigura pâinea țării, dar și un procent semnificativ de votanți, stimați politicieni!
Parafrazând un crainic radio, “să auzim numai de bine, că de rău ne-am săturat!”.
