Verigi tehnologice ale culturii de raigras aristat

Raigrasul aristat în cadrul asolamentului Raigrasul aristat nu este foarte exigent față de planta premergătoare. Se comportă bine, mai ales în situația în care planta premergătoare eliberează terenul de timpuriu, pentru facilitarea unei pregătiri corecte a solului, și când rezerva de semințe de buruieni nu este prea mare. Fiind o cultură intensivă, raigrasul aristat răspunde prin sporuri mari de producție în situația existenței la semănat a unei rezerve corespunzătoare de apă în stratul biologic activ, dar și a unor cantități îndestulătoare de elemente nutritive în stratul arabil. Ținând seama de cele menționate, cele mai bune premergătoare pentru raigrasul aristat sunt culturile furajere anuale, care eliberează terenul până la mijlocul verii, mazărea pentru păstăi și pentru boabe și cerealele de toamnă. Pot fi bune premergătoare și cerealele de primăvară, cartofii timpurii și floarea-soarelui, când recoltarea și eliberarea terenului de resturi vegetale nu depășește prima decadă a lunii august.

O situație specială se întâlnește când raigrasul aristat se seamănă în regim irigat; în aceste condiții, semănatul raigrasului aristat într-o cultură îmbătrânită de lucernă conduce la obținerea a două recolte de amestec constituit din lucernă și raigras aristat, care depășește producția lucernei lăsată în cultură pe tot parcursul perioadei de vegetație, obținându-se în plus și o recoltă normale de porumb pentru siloz, sporul total de producție ajungând la peste 200%. Nu este indicată cultivarea raigrasului aristat după porumb pentru boabe, sfeclă de zahăr sau furajeră și nici după iarba de Sudan. Raigrasul aristat, fiind o graminee cu un sistem radicular robust, lasă în sol cantități de rădăcini de peste 23 t/ha sau 9,4 t/ha substanță uscată care în urma descompunerii eliberează 65,7 kg/ha azot, 78 kg/ha fosfor, 78 kg/ ha potasiu și 96,3 kg/ha calciu. Ținând seama de aceste rezultate, se poate aprecia că o cultură de raigras aristat, care produce 60 t/ha masă verde sau 9-10 tone substanță uscată, lasă în sol o cantitate de materie organică echivalentă cu o fertilizare cu 20 t/ha gunoi de grajd. În consecință, după raigras aristat solul rămâne cu o structură îmbunătățită, fapt pentru care această specie poate fi considerată o cultură amelioratoare. Trebuie precizat, în același timp, că raigrasul aristat, fiind o cultură exigentă față de umiditate, lasă solul cu o rezervă mică de apă. În consecință, culturile postmergătoare cele mai potrivite sunt plantele furajere care se seamănă primăvara în urgența a doua și care sunt mai rezistente la secetă; dintre acestea pot fi menționate iarba de Sudan și hibrizii semitimpurii de porumb pentru siloz. În regim irigat, după raigras aristat poate urma orice cultură anuală pentru furaj sau pentru boabe.

Utilizarea îngrășămintelor și amendamentelor Fiind o cultură intensivă, raigrasul aristat exportă cantități mari de elemente nutritive, o parte din acestea fiind prelevate din rezervele solului, iar o parte însemnată se asigură prin fertilizare. Fertilizarea raigrasului aristat se face ținându-se seama de bogăția solului în elemente nutritive și de intensitatea fotosintezei. Aceasta din urmă este determinată ereditar și este condiționată în egală măsură de factorii climatici, respectiv de asigurarea plantelor cu apă și de resursele termice disponibile. O cultură de raigras aristat care produce 10 t/ha substanță uscată exportă 150 kg/ha azot, 95 kg/ha fosfor, 300 kg/ha potasiu și 90 kg/ha calciu.

Efectul îngrășămintelor asupra producției raigrasului aristat

Îngrășămintele azotate sunt foarte bine valorificate de raigrasul aristat, nivelul producției crescând proporțional cu doza administrată. În regim neirigat, în condiții relativ favorabile de umiditate, pe solurile bine aprovizionate în materie organică și azot total, doza anuală de azot eficientă economică este cea de N100-130, la care nivelul producției este de minimum 15 t/ha substanță uscată, iar sporul de producție este în jur de 30%. În schimb, pe solurile slab aprovizionate în materie organică, doza anuală de azot eficientă este cea de N150, la care producția de substanță uscată este de minimum 10-14 t/ha, iar sporul de producție este de minimum 40-60%.

În regim irigat, pentru coasele I și II, doza de azot eficientă economic este cea de N140-150 kg/ha, la care, din experiențele staționare de lungă durată, sporul de producție depășește 100%. Ținând seama de aceste rezultate, dar și de alte rezultate cunoscute din lucrările de specialitate, azotul se administrează, indiferent de tipul de sol, în exclusivitate la desprimăvărare, pe sol înghețat, în doză de N70-90.

În regim neirigat, pentru coasele următoare, azotul în doză de N50-70 se administrează la 3-4 zile după recoltare. În regim irigat, după recoltarea coasei I se administrează N70. La aceste doze, nivelul nitraților în plante nu depășește 900-950 mg la 100 g de substanță uscată; când însă doza de azot pentru o coasă depășește N140-150, nivelul nitraților atinge valori mai mari de 1.400 mg/100 g substanță uscată, când apar de regulă fenomene de intoxicație nitrică, mai ales la rumegătoarele tinere. Cercetările întreprinse au evidențiat eficiența egală a azotatului de amoniu și a ureei. Îngrășământul azotat sporește substanțial conținutul plantelor în proteină brută, dar scade drastic conținutul în zaharuri solubile. La o doză de N80 plantele recoltate la începutul fazei de burduf conțin 15,6% proteină brută și 26,4% zaharuri solubile, raport care determină atât o consumabilitate ridicată a furajului, cât și o însilozare facilă a acestuia. Când doza de azot crește la N160, conținutul plantelor în proteină brută se ridică la 18,1%, dar zaharurile solubile coboară la numai 19,4%, când masa vegetală se conservă mai greu prin însilozare. Dozele de azot indicate mai sus se pot reduce cu 40-60% în situația în care raigrasul aristat urmează în rotație în primul an după o leguminoasă perenă, modalitate care este vantajoasă, mai ales în condițiile în care îngrășământul azotat are un preț ridicat. O altă modalitate de reducere a îngrășământului azotat constă în cultivarea raigrasului aristat în amestec cu trifoi roșu; în această situație, fără folosirea îngrășămintelor azotate, când factorul hidric este favorabil, se pot obține producții mari și foarte eficiente economic; pentru realizarea acestui deziderat raportul optim de semănat, ținând seama și de costul seminței, este cel constituit din 12 kg/ha sămânță de trifoi și 10 kg/ha sămânță de raigras aristat sau hibrid. Exigențele raigrasului aristat față de conținutul solului în fosfor mobil sunt la fel de mari precum cele față de azot.

În regim neirigat, pe soluri bine aprovizionate în fosfor total, îngrășămintele fosfatice nu au sporit semnificativ producția, dar pe soluri mai puțin aprovizionate în fosfor total sporurile de producție sunt relativ mari.

În regim irigat, în experiențe de lungă durată, îngrășămintele fosfatice au determinat obținerea unor sporuri de până la 90%. În experiențele de lungă durată, s-a pus în evidență o relație directă între dozele de fosfor administrate, conținutul solului în fosfor mobil și producția obținută; când nu s-au administrat îngrășăminte fosfatice o perioadă de peste 10 ani, nivelul conținutului solului în fosfor mobil a scăzut la sub 3 mg/100 g, la care producția este modestă. Când însă dozele anuale de fosfor administrate au fost mai mari de P70, nivelul producției a depășit 24 t/ha substanță uscată; la această doză conținutul solului în fosfor mobil a fost de 7-8 mg/100 g (stratul de 0-25 cm) care poate fi considerat optim. La această doză îngrășământul azotat are o eficiență de valorificare maximă, iar plantele au un conținut în fosfor de 0,85-1% (din substanța uscată), care satisface exigențele rumegătoarelor în acest element. Pe solurile bine aprovizionate în potasiu, intervenția cu îngrășăminte potasice nu se justifică. Cercetările întreprinse au evidențiat necesitatea intervenției cu îngrășăminte potasice numai pe solurile al căror conținut în potasiu schimbabil este mai mic de 16-17 mg/100 g. În consecință, pe solurile brune, dar mai ales pe solurile luvice, apare necesitatea administrării unei doze anuale de K70-80. Prezența în sol a unor conținuturi satisfăcătoare în fosfor mobil și potasiu schimbabil determină o rezistență sporită a plantelor de raigras aristat la ger și la îmbolnăviri, fapt deosebit de important în rentabilitatea culturii. Gunoiul de grajd este bine valorificat de raigrasul aristat. Experimentările întreprinse în staționar, în regim irigat, unde cultura de raigras aristat a urmat în rotație în anii II-III după aplicarea gunoiului de grajd, s-au evidențiat ca optime dozele de 80-90 t/ha, la care, fără o intervenție cu îngrășăminte azotate, sporul de producție a fost de minimum 80%, iar când s-a administrat și o doză moderată de azot, nivelul producției a fost de minimum 20 t/ha substanță uscată, cu un spor de 35% față de martorul nefertilizat. Când însă cultura de raigras aristat a urmat în anul administrării gunoiului de grajd, sporul de productie a fost de 100% și intervenția cu îngrășământ azotat nu a mai fost necesară. Așa cum s-a demonstrat, raigrasul aristat se comportă bine și pe solurile acide, producând economic și la niveluri ale pH-ului de 5,5-6. Când însă semănatul se face în parcele amendate, nivelul producției este maxim. Amendarea solurilor acide se face după criteriile enunțate pentru trifoiul roșu.

Victor VĂTĂMANU