Verigi tehnologice ale culturii de raigras aristat

Verigi tehnologice ale culturii de raigras aristat

Raigrasul aristat în cadrul asolamentului Raigrasul aristat nu este foarte exigent faţă de planta premergătoare. Se comportă bine, mai ales în situaţia în care planta premergătoare eliberează terenul de timpuriu, pentru facilitarea unei pregătiri corecte a solului, şi când rezerva de seminţe de buruieni nu este prea mare. Fiind o cultură intensivă, raigrasul aristat răspunde prin sporuri mari de producţie în situaţia existenţei la semănat a unei rezerve corespunzătoare de apă în stratul biologic activ, dar şi a unor cantităţi îndestulătoare de elemente nutritive în stratul arabil. Ţinând seama de cele menţionate, cele mai bune premergătoare pentru raigrasul aristat sunt culturile furajere anuale, care eliberează terenul până la mijlocul verii, mazărea pentru păstăi şi pentru boabe şi cerealele de toamnă. Pot fi bune premergătoare şi cerealele de primăvară, cartofii timpurii şi floarea-soarelui, când recoltarea şi eliberarea terenului de resturi vegetale nu depăşeşte prima decadă a lunii august.

O situaţie specială se întâlneşte când raigrasul aristat se seamănă în regim irigat; în aceste condiţii, semănatul raigrasului aristat într-o cultură îmbătrânită de lucernă conduce la obţinerea a două recolte de amestec constituit din lucernă şi raigras aristat, care depăşeşte producţia lucernei lăsată în cultură pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, obţinându-se în plus şi o recoltă normale de porumb pentru siloz, sporul total de producţie ajungând la peste 200%. Nu este indicată cultivarea raigrasului aristat după porumb pentru boabe, sfeclă de zahăr sau furajeră şi nici după iarba de Sudan. Raigrasul aristat, fiind o graminee cu un sistem radicular robust, lasă în sol cantităţi de rădăcini de peste 23 t/ha sau 9,4 t/ha substanţă uscată care în urma descompunerii eliberează 65,7 kg/ha azot, 78 kg/ha fosfor, 78 kg/ ha potasiu şi 96,3 kg/ha calciu. Ţinând seama de aceste rezultate, se poate aprecia că o cultură de raigras aristat, care produce 60 t/ha masă verde sau 9-10 tone substanţă uscată, lasă în sol o cantitate de materie organică echivalentă cu o fertilizare cu 20 t/ha gunoi de grajd. În consecinţă, după raigras aristat solul rămâne cu o structură îmbunătăţită, fapt pentru care această specie poate fi considerată o cultură amelioratoare. Trebuie precizat, în acelaşi timp, că raigrasul aristat, fiind o cultură exigentă faţă de umiditate, lasă solul cu o rezervă mică de apă. În consecinţă, culturile postmergătoare cele mai potrivite sunt plantele furajere care se seamănă primăvara în urgenţa a doua şi care sunt mai rezistente la secetă; dintre acestea pot fi menţionate iarba de Sudan şi hibrizii semitimpurii de porumb pentru siloz. În regim irigat, după raigras aristat poate urma orice cultură anuală pentru furaj sau pentru boabe.

Utilizarea îngrăşămintelor şi amendamentelor Fiind o cultură intensivă, raigrasul aristat exportă cantităţi mari de elemente nutritive, o parte din acestea fiind prelevate din rezervele solului, iar o parte însemnată se asigură prin fertilizare. Fertilizarea raigrasului aristat se face ţinându-se seama de bogăţia solului în elemente nutritive şi de intensitatea fotosintezei. Aceasta din urmă este determinată ereditar şi este condiţionată în egală măsură de factorii climatici, respectiv de asigurarea plantelor cu apă şi de resursele termice disponibile. O cultură de raigras aristat care produce 10 t/ha substanţă uscată exportă 150 kg/ha azot, 95 kg/ha fosfor, 300 kg/ha potasiu şi 90 kg/ha calciu.

Efectul îngrăşămintelor asupra producţiei raigrasului aristat

Îngrăşămintele azotate sunt foarte bine valorificate de raigrasul aristat, nivelul producţiei crescând proporţional cu doza administrată. În regim neirigat, în condiţii relativ favorabile de umiditate, pe solurile bine aprovizionate în materie organică şi azot total, doza anuală de azot eficientă economică este cea de N100-130, la care nivelul producţiei este de minimum 15 t/ha substanţă uscată, iar sporul de producţie este în jur de 30%. În schimb, pe solurile slab aprovizionate în materie organică, doza anuală de azot eficientă este cea de N150, la care producţia de substanţă uscată este de minimum 10-14 t/ha, iar sporul de producţie este de minimum 40-60%.

În regim irigat, pentru coasele I şi II, doza de azot eficientă economic este cea de N140-150 kg/ha, la care, din experienţele staţionare de lungă durată, sporul de producţie depăşeşte 100%. Ţinând seama de aceste rezultate, dar şi de alte rezultate cunoscute din lucrările de specialitate, azotul se administrează, indiferent de tipul de sol, în exclusivitate la desprimăvărare, pe sol îngheţat, în doză de N70-90.

În regim neirigat, pentru coasele următoare, azotul în doză de N50-70 se administrează la 3-4 zile după recoltare. În regim irigat, după recoltarea coasei I se administrează N70. La aceste doze, nivelul nitraţilor în plante nu depăşeşte 900-950 mg la 100 g de substanţă uscată; când însă doza de azot pentru o coasă depăşeşte N140-150, nivelul nitraţilor atinge valori mai mari de 1.400 mg/100 g substanţă uscată, când apar de regulă fenomene de intoxicaţie nitrică, mai ales la rumegătoarele tinere. Cercetările întreprinse au evidenţiat eficienţa egală a azotatului de amoniu şi a ureei. Îngrăşământul azotat sporeşte substanţial conţinutul plantelor în proteină brută, dar scade drastic conţinutul în zaharuri solubile. La o doză de N80 plantele recoltate la începutul fazei de burduf conţin 15,6% proteină brută şi 26,4% zaharuri solubile, raport care determină atât o consumabilitate ridicată a furajului, cât şi o însilozare facilă a acestuia. Când doza de azot creşte la N160, conţinutul plantelor în proteină brută se ridică la 18,1%, dar zaharurile solubile coboară la numai 19,4%, când masa vegetală se conservă mai greu prin însilozare. Dozele de azot indicate mai sus se pot reduce cu 40-60% în situaţia în care raigrasul aristat urmează în rotaţie în primul an după o leguminoasă perenă, modalitate care este vantajoasă, mai ales în condiţiile în care îngrăşământul azotat are un preţ ridicat. O altă modalitate de reducere a îngrăşământului azotat constă în cultivarea raigrasului aristat în amestec cu trifoi roşu; în această situaţie, fără folosirea îngrăşămintelor azotate, când factorul hidric este favorabil, se pot obţine producţii mari şi foarte eficiente economic; pentru realizarea acestui deziderat raportul optim de semănat, ţinând seama şi de costul seminţei, este cel constituit din 12 kg/ha sămânţă de trifoi şi 10 kg/ha sămânţă de raigras aristat sau hibrid. Exigenţele raigrasului aristat faţă de conţinutul solului în fosfor mobil sunt la fel de mari precum cele faţă de azot.

În regim neirigat, pe soluri bine aprovizionate în fosfor total, îngrăşămintele fosfatice nu au sporit semnificativ producţia, dar pe soluri mai puţin aprovizionate în fosfor total sporurile de producţie sunt relativ mari.

În regim irigat, în experienţe de lungă durată, îngrăşămintele fosfatice au determinat obţinerea unor sporuri de până la 90%. În experienţele de lungă durată, s-a pus în evidenţă o relaţie directă între dozele de fosfor administrate, conţinutul solului în fosfor mobil şi producţia obţinută; când nu s-au administrat îngrăşăminte fosfatice o perioadă de peste 10 ani, nivelul conţinutului solului în fosfor mobil a scăzut la sub 3 mg/100 g, la care producţia este modestă. Când însă dozele anuale de fosfor administrate au fost mai mari de P70, nivelul producţiei a depăşit 24 t/ha substanţă uscată; la această doză conţinutul solului în fosfor mobil a fost de 7-8 mg/100 g (stratul de 0-25 cm) care poate fi considerat optim. La această doză îngrăşământul azotat are o eficienţă de valorificare maximă, iar plantele au un conţinut în fosfor de 0,85-1% (din substanţa uscată), care satisface exigenţele rumegătoarelor în acest element. Pe solurile bine aprovizionate în potasiu, intervenţia cu îngrăşăminte potasice nu se justifică. Cercetările întreprinse au evidenţiat necesitatea intervenţiei cu îngrăşăminte potasice numai pe solurile al căror conţinut în potasiu schimbabil este mai mic de 16-17 mg/100 g. În consecinţă, pe solurile brune, dar mai ales pe solurile luvice, apare necesitatea administrării unei doze anuale de K70-80. Prezenţa în sol a unor conţinuturi satisfăcătoare în fosfor mobil şi potasiu schimbabil determină o rezistenţă sporită a plantelor de raigras aristat la ger şi la îmbolnăviri, fapt deosebit de important în rentabilitatea culturii. Gunoiul de grajd este bine valorificat de raigrasul aristat. Experimentările întreprinse în staţionar, în regim irigat, unde cultura de raigras aristat a urmat în rotaţie în anii II-III după aplicarea gunoiului de grajd, s-au evidenţiat ca optime dozele de 80-90 t/ha, la care, fără o intervenţie cu îngrăşăminte azotate, sporul de producţie a fost de minimum 80%, iar când s-a administrat şi o doză moderată de azot, nivelul producţiei a fost de minimum 20 t/ha substanţă uscată, cu un spor de 35% faţă de martorul nefertilizat. Când însă cultura de raigras aristat a urmat în anul administrării gunoiului de grajd, sporul de productie a fost de 100% şi intervenţia cu îngrăşământ azotat nu a mai fost necesară. Aşa cum s-a demonstrat, raigrasul aristat se comportă bine şi pe solurile acide, producând economic şi la niveluri ale pH-ului de 5,5-6. Când însă semănatul se face în parcele amendate, nivelul producţiei este maxim. Amendarea solurilor acide se face după criteriile enunţate pentru trifoiul roşu.

Victor VĂTĂMANU