Zonarea culturii de trifoi roşu

Trifoiul roşu este mai exigent decât lucerna faţă de factorii climatici, dar mai puţin exigent faţă de factorul pedologic. La fel ca şi în cazul lucernei, potenţialul de producţie al trifoiului roşu se evidenţiază atunci când plantele întâlnesc condiţii de mediu în concordanţă cu exigenţele biologice ale speciei. Aceste condiţii privesc relaţia plantelor cu solul, cu factorii hidric şi termic şi cu elementele tehnologice.

Relaţia trifoiului roşu cu solul

Încă de la începutul secolului trecut, Garola preciza că „trifoiul roşu cere soluri argiloase, profunde, care conţin suficient calciu, ale căror subsoluri sunt destul de permeabile, pentru ca apa să nu stagneze“. Aceste condiţii se întâlnesc pe solurile argilo-calcaroase, argiloase şi nisipo-argiloase; pe soluri cu subsoluri compacte plantele de trifoi roşu dispar în urma putrezirii rădăcinilor. Safta consideră că trifoiul roşu se comportă bine pe solurile mijlocii, profunde, cu un conţinut potrivit în humus şi calciu; aceste condiţii sunt prezente pe soluri nisipo-lutoase şi luto-nisipoase, care sunt profunde şi permeabile şi al căror pH este de 6-7. În consecinţă, tipurile de sol preferate de trifoiul roşu sunt solurile brune de pădure şi cernoziomurile levigate. Solurile acide pot fi propice pentru cultura trifoiului roşu atunci când acestea au fost amendate. Alţi cercetători apreciază că trifoiul roşu întâlneşte condiţii optime de dezvoltare pe soluri brune de pădure, pe soluri cenuşii şi pe podzoluri secundare, al căror pH este de peste 6,0. Pe solurile acide, nu aciditatea este în primul rând dăunătoare, ci mai ales prezenţa aluminiului mobil; când conţinutul solului în aluminiu mobil este mai mare de 10 mg/100 g, seminţele de trifoi roşu germinează slab, iar la conţinuturi mai mari de 3 mg/100 g plantele se dezvoltă anevoios. Pe aceste soluri, la fel de nociv este şi oxidul de mangan, care la conţinuturi mai mari de 2 mg/100 g sensibilizează plantele la atacul bolilor. Pentru stimularea bacteriilor de nodozităţi sunt indicate solurile cu un conţinut ridicat de materie organică şi bine aprovizionate în fosfor, potasiu şi calciu. Nu sunt propice pentru trifoiul roşu solurile nisipoase şi cele foarte bogate în carbonat de calciu, al căror pH depăşeşte 7,5. Cercetările întreprinse în România au relevant faptul că solurile argiloase, al căror conţinut în argilă este de 40-45%, care au un complex absorbativ bine constituit şi o capacitate mare de reţinere a apei, când dispun de un substrat relativ permeabil, sunt propice pentru cultura trifoiului roşu, cu condiţia corectării acidităţii şi evitării formării „hardpanului“. Cercetări mai recente au evidenţiat comportarea bună a trifoiului roşu şi pe cernoziomuri, chiar şi în situaţia în care pH-ul acestora este mai mare de 7,5, atunci când se asigură, prin irigare, un regim hidric corespunzător. (Moga şi colaboratorii)

Relaţia plantelor de trifoi roşu cu apa

Trifoiul roşu este foarte exigent faţă de factorul hidric. Recolta de trifoi creşte direct proporţional cu nivelul precipitaţiilor căzute, până la valoarea de 1.000 mm/an. Cercetările întreprinse în România au relevat că în condiţii naturale trifoiul roşu se comportă bine în zonele unde precipitaţiile medii anuale sunt mai mari de 600 mm/an, când acestea sunt bine repartizate pe parcursul anului. Unii cercetători au evidenţiat o dezvoltare bună a plantelor de trifoi roşu şi în situaţia în care aprovizionarea cu apă este ceva mai mică (550 mm), dar temperatura pe parcursul perioadei de vegetaţie este mai moderată (15-20 grade Celsius). Insuficienţa apei în sol în toamnă afectează în mod substanţial rezistenţa plantelor la ger, probabil din cauza acumulării unor cantităţi modeste de zaharuri solubile în colet. Seceta atmosferică este mai bine suportată de trifoiul roşu dacă solul este bine aprovizionat cu apă. Seceta de primăvară este extrem de dăunătoare, afectând nivelul de producţie atât la coasa I, cât şi la coasele următoare, chiar şi atunci când regimul hidric s-a ameliorat pe parcurs. Perioada de sensibilitate maximă la insuficienţa apei în sol are loc pe parcursul fazei de formare a bobocilor florali. Ofilirea plantelor în faze mai timpurii de vegetaţie afectează nivelul producţiei la fel de sever ca şi în cazul precedent. Este cunoscut faptul că trifoiul roşu valorifică în mod economic apa în condiţii naturale, coeficientul de transpiraţie fiind de 400-600, deci mai scăzut decât la lucernă. Cu toate acestea, trifoiul roşu este mai sensibil la secetă, din cauza sistemului radicular mai puţin profund. Trifoiul roşu este sensibil şi la excesul de apă. Prezenţa apei în exces în stratul biologic activ al solului conduce la distrugerea bacteriilor simbiotice şi la rărirea culturii, până la compromiterea acesteia. Băltirea apei la suprafaţa solului este extrem de dăunătoare plantelor de trifoi roşu. Cercetările efectuate în faza de vegetaţie, la Fundulea, au evidenţiat faptul că efectul depresiv al stagnării apei la suprafaţa solului este direct proporţional cu timpul de inundare, dar şi cu faza de vegetaţie la care se produce acest fenomen; primăvara, imediat după pornirea plantelor în vegetaţie, stagnarea apei la suprafaţa solului timp de 3-9 zile a condus la reducerea sistemului radicular cu 7,6-20,3% şi a masei vegetative aeriene cu 17,4-39,8%. Efectul depresiv maxim se produce când plantele au fost inundate imediat după cosire sau la 8 zile după recoltarea coasei I. În aceste condiţii, inundarea timp de 3-6 zile a determinat distrugerea sistemului radicular în proporţie de 90%, iar a masei vegetative aeriene de până la 77%; când perioada de inundare a fost de 9-12 zile, plantele de trifoi roşu au fost distruse în totalitate. Efectul mult mai stânjenitor în aceste faze de vegetaţie se explică şi prin creşterea însemnată a temperaturii, când a accentuat procesul de degradare a sistemului radicular. Se constată că trifoiul roşu este mai sensibil la inundare decât lucerna; cu toate acestea, în zona tradiţională de cultură a trifoiului roşu dispariţia plantelor nu se manifestă atât de pregnant după cosire, dată fiind temperatura mai moderată, când efectul depresiv este mai puţin marcant.

Relaţia plantelor de trifoi roşu cu temperatura

Trifoiul roşu începe să germineze la temperatura de 1 grad Celsius, dar sămânţa germinează în optim în intervalul termic cuprins între 20 şi 30 de grade Celsius. Parcurgerea fazelor de vegetaţie la trifoiul roşu este ceva mai lentă decât la lucernă. Până la începutul înfloritului sunt necesare 800-900 de grade Celsius, iar până la înfloritul complet 1.000-1.200 de grade Celsius. Plantele mature de trifoi roşu (anii II-III de vegetaţie) au o rezistenţă bună la ger, dar în iernile foarte geroase, în lipsa stratului protector de zăpadă, se pot înregistra pierderi importante de plante, mai ales în zonele umede. Când în ultima parte a iernii, sau imediat după desprimăvărare, se semnalează îngheţuri şi dezgheţuri repetate, se poate produce ruperea rădăcinilor şi deci compromiterea culturii. Îngheţurile târzii de primăvară pot distruge lăstarii proaspăt formaţi, mai ales în situaţia în care cosirea ultimei recolte se face târziu, sau când plantele au fost păşunate până în preajma intrării în iarnă. Rezistenţa plantelor de trifoi roşu la ger este determinată în mare măsură de condiţiile de călire din a doua jumătate a toamnei; când plantele întâlnesc condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, se acumulează în colet cantităţi importante de zaharuri reducătoare, fapt ce determină o rezistenţă sporită la ger. În literatura de specialitate se cunosc puţine rezultate experimentale care să elucideze cunoaşterea potenţialului de rezistenţă la ger a plantelor tinere de trifoi roşu. Sunt interesante rezultatele obţinute la Fundulea în condiţii de climat dirijat. În aceste condiţii, expunerea plantelor la ger s-a făcut după un anumit program, iar rezultatele obţinute au relevat faptul că plantele tinere de trifoi roşu intră în iarnă cu lăstari scurţi şi în situaţia când semănatul s-a făcut în a doua jumătate a verii. Rezistenţa la temperaturi scăzute a plantelor tinere de trifoi roşu se înregistrează când de la semănat, la intrarea în iarnă, se acumulează 850-1.300 de grade Celsius. Se poate concluziona că trifoiul roşu este mai slab rezistent la ger decât lucerna, dar are un potenţial de rezistenţă asemănător orzului de toamnă. Rezistenţa optimă la temperaturi scăzute a plantelor tinere de trifoi roşu se corelează pozitiv cu conţinutul rădăcinilor în zaharuri solubile. Aceste rezultate sugerează idea că trifoiul roşu se poate semăna la sfârşitul verii, în zonele de cultură ale orzului de toamnă. În zonarea culturii trifoiului roşu, un loc aparte îl ocupă nivelul temperaturilor maxime la care specia poate vegeta şi produce economic. Rezultatele cercetărilor întreprinse în Câmpia Dunării şi Dobrogea au relevat faptul că atunci când umiditatea solului din stratul biologic activ este mai mare de 60% din capacitatea de câmp, trifoiul roşu dă producţii normale şi în situaţia în care temperatura de pe parcursul zilei depăşeşte 32-35 grade Celsius (la umbră).

Relaţia plantelor de trifoi roşu cu lumina

Lang consideră trifoiul roşu o plantă de zi lungă. Fotoperioada inductivă combinată cu temperaturi moderate reprezintă o interacţiune favorabilă, conducând la accelerarea ritmului de dezvoltare. Există o corelaţie pozitivă între perioada de vegetaţie şi latitudine; un soi cultivat la latitudine mai mare decât locul de origine îşi scurtează perioada de vegetaţie, dar produce o cantitate mai mică de biomasă. O dezvoltare armonioasă a plantelor asigură la o anumită perioadă de lungime a zilei caracteristica latitudinii la care s-a creat soiul. S-a constatat că prin creşterea intensităţii luminii, la temperatura de 16 grade Celsius, masa aeriană a crescut de 5 ori, iar cea a rădăcinilor de 11 ori, în timp ce în aceleaşi condiţii, la temperatura de 32 de grade Celsius, masa aeriană a crescut de numai 3 ori şi masa radiculară de 4 ori. Unii cercetători au arătat că plantele de trifoi roşu, când sunt umbrite, înfloresc mai târziu decât cele neumbrite, fapt care explică de ce în anii ploioşi, cu nebulozitate, înfloritul plantelor se produce mai târziu decât în anii cu perioade mai lungi de strălucire a soarelui. Cercetările din România au relevat faptul că trifoiul roşu semănat în amestecuri cu graminee perene înfloreşte mai târziu decât trifoiul roşu semănat în cultură pură. La fel, când semănatul trifoiului roşu se face în rânduri distanţate şi cu densităţi moderate, înflorirea are loc mai devreme şi cu o intensitate mai mare decât atunci când semănatul se face în rânduri apropiate şi cu densităţi mai mari. (Moga şi colaboratorii)

Zonarea trifoiului roşu în România

Rezultatele cercetărilor din România la trifoiul roşu semănat în cultură pură sau în amestecuri cu graminee perene, în diverse zone ecologice, au evidenţiat producţii cuprinse între 4,7 şi 12,9 t/ha substanţă uscată în regim neirigat şi între 10,7 şi 18 t/ha în regim irigat. În toate zonele ecologice trifoiul roşu cultivat în amestec cu graminee perene produce mai mult decât în cultura pură. La fel, când semănatul s-a făcut la începutul toamnei producţia a fost semnificativ mai mare decât atunci când s-a semănat primăvara. În regim neirigat, producţiile cele mai mari s-au obţinut pe solurile humico-semigleic şi luvisol albic. Producţii mai mici s-au obţinut pe cernoziomul din centrul Câmpiei Transilvaniei, din cauza insuficienţei precipitaţiilor. În regim irigat, producţii mari s-au obţinut când semănatul s-a făcut în amestec cu graminee perene, la începutul toamnei. Impresionează comportarea excelentă a trifoiul roşu semănat cu graminee perene, la începutul toamnei, pe cernoziomul cambic de la Fundulea şi în Câmpia Bărăganului şi în Dobrogea.

Victor VĂTĂMANU