Accesul la terenuri agricole, discutat la Parlamentul European

LAURENȚIU BACIU, preşedinte LAPAR (Liga Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România)

Situaţia actuală a terenurilor în România

Agricultura privată românească s-a născut cu 25 de ani în urmă, dar a reuşit, în ciuda tinereţii sale, să recupereze mare parte din decalajul înregistrat în raport cu alte state europene referitor la dezvoltare, dotare (în România există unele dintre cele mai moderne utilaje agricole), productivitate. În România există 13,3 milioane de hectare suprafaţă agricolă utilizată, din care 8,3 milioane hectare de teren arabil, ceea ce o clasifică pe locul 5 ca suprafaţă agricolă din UE. Totodată, România este ţara europeană cu cea mai mare suprafaţă de teren/cap de locuitor (0,6 hectare/locuitor). Din suprafaţa agricolă totală a României, peste 40%, respectiv 5,3 milioane hectare din totalul de 13,3 milioane hectare, este deţinut de investitori străini, potrivit raportului comandat de Comisia pentru Agricultură din cadrul Comisiei Europeane la Institutul Olandez de cercetare Transnaţional Institute (TNI). Conform acestui raport publicat, 20-30% din terenul arabil este controlat de persoane fizice şi juridice din UE, iar restul de 10% este controlat de persoane fizice şi juridice din afară UE. Investitorii străini sunt de cele mai multe ori dezvoltatori imobiliari, fonduri de investiţii, speculanţi, universităţi (spre ex., Universitatea Harvard deţine în România, încă din anul 1997, o suprafaţă de 32.000 ha păduri şi 2.000 ha teren agricol, fără nici o întrebuinţare a terenurilor în scopul cercetării ştiinţifice) etc. Astfel, scopul pentru care investitorii străini cumpăra teren în România nu este cel al exploatării sale agricole, ci pentru obţinerea unor profituri substanţiale din activităţi precum: dezvoltarea unor ansambluri rezidenţiale, specula imobiliară, obţinerea subvenţiilor şi utilizarea lor contrar destinaţiei.  De asemenea, investitorii străini au dezvoltat un adevărat sistem de companii, mai mult sau mai puţin fantomă, paradisuri fiscale, pentru a cumpăra terenuri cât mai multe şi pentru a le folosi în scopuri cât mai diferite de cel agricol. Pământul agricol, resursa finită esenţială pentru asigurarea securităţii alimentare a oricărui popor, devine bun tranzacţionabil pentru obţinerea unor profituri considerabile din orice altă activitate, mai puţin cea agricolă, pierzându-şi astfel rolul său natural. Accesul la teren este un drept fundamental al omului, iar rolul nostru trebuie să fie acela de a ne asigura că acest drept este respectat, iar destinaţia terenului agricol, de asigurător al hranei populaţiei, este păstrată cu sfiinţenie. În contextul în care terenul agricol devine mijloc pentru obţinerea unor câştiguri importante din speculă, şi nu din exploatarea sa, conform destinaţiei sale, concentrarea pământurilor în mâna unor persoane, altele decât fermieri, nu reprezintă decât un proces firesc prin care suprafaţa de teren agricol este substanţial diminuată. Astfel, cea mai mare fermă din România aparţine unei firme libaneze şi are în exploatare 65.000 ha. Utilizarea terenurilor în alte scopuri decât cel agricol duce la concentrarea pământurilor în patrimoniul unor persoane, altele decât fermieri, iar aceştia din urmă se confruntă astfel cu o situaţie cel puţin contradictorie: fermierii mici sunt eliminaţi, descurajaţi să îşi muncească terenurile, tentaţi să le vândă pentru sume nesemnificative (în România preţul unui hectar de teren arabil variază între 1.000 şi 5.000 euro), amplificarea procesului de pauperizare a populaţiei din mediul rural, în scurt timp, după consumarea resurselor obţinute din înstrăinarea pământurilor, transformarea unor oameni activi în persoane asistate social. Concentrarea terenurilor are şi efecte pozitive, dar numai în situaţia în care fermierii mici se asociază pentru a exploata în comun suprafeţele de terenuri pe care le deţin. Cu toate că în România există o reticenţă cultural-istorică faţă de diverse forme asociative, efect al epocii comuniste, în prezent fermierii care deţin suprafeţe mici au optat pentru a lucra împreună aceste terenuri (spre exemplu, în judeţul Dâmboviţa există fermieri care au în exploatare loturi de 0,5 ha până la 2 ha pe care le folosesc în comun). Lipsa unei situaţii cadastrale unitare reprezintă, de asemenea, un impediment major cu privire la crearea unei baze de date naţionale care să reflecte realitatea, identitatea proprietarilor, suprafeţele deţinute în proprietate, arenda etc. Până în prezent au fost întocmite documente cadastrale pentru 15-20% din totalul suprafeţei terenurilor agricole.   

Cadrul legislativ naţional şi propuneri de modificare

Codul Civil - Legea nr. 287/2009 Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.

Modificări propuse:

În corelaţie cu cadrul legislativ european, şi în sensul practicii statelor membre, România a propus modificări legislative care condiţionează vânzarea terenurilor prin raportarea la caracteristicile speciale ale bunului tranzacţionat, respectiv terenului agricol:

• cumpărătorul să fie rezident fiscal în România şi să facă dovada la data încheierii contractului de vânzarecumpărare a achitării tuturor taxelor şi impozitelor către bugetul de stat;
  
• asociatul/acţionarul majoritar şi administratorul persoanei juridice române cumpărătoare trebuie să fie absolvent al unei instituţii de învăţământ superior - specialitatea agronomie şi să fie rezident fiscal în România;
  
• 75% din cifra de afaceri a persoanei juridice cumpărătoare a terenurilor să fie obţinută din activităţi agricole;
  
• cumpărătorul, persoană fizică şi/sau juridică, trebuie să declare pe proprie răspundere că nu va da în arendă terenurile care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi nu le va schimba destinaţia de teren agricol pentru o perioadă de minimum 30 de ani de la data dobândirii în proprietate a terenului.
  

Totodată, am propus limitarea suprafeţei terenurilor agricole ce pot fi înstrăinate la 150 ha, în situaţia în care cumpărătorul este persoană fizică, şi la 1.500 ha în situaţia în care cumpărătorul este persoană juridică. Suprafaţa de 1.500 ha poate fi majorată cu încă 500 ha dacă cumpărătorul produce nutreţuri.

Cadrul legislativ european şi propuneri de modificare:

România se confruntă cu aceleaşi situaţii cu care se confruntă şi celelalte state ale UE, atât în ceea ce priveşte vânzarea terenurilor, cât şi concentrarea forţată a acestora. La nivel european, este nevoie de o politică solidară care să vizeze eliminarea diferenţelor dintre statele mari şi statele mici, ţările bogate şi ţările sărace. Aceste diferenţe se reflectă în nivelul diferit al subvenţiilor acordate: România a avut în anul 2014 o subvenţie de 157 euro/ha, spre deosebire de cea acordată altor state europene: Malta - 600 euro/ha, Olanda - 459 euro/ha, Grecia - 418 euro/ha, Italia - 394 euro/ha, Franţa - 291 euro/ha, Polonia - 212 euro/ha. Politica Agricolă Comună (PAC) trebuie modificată în sensul uniformizării nivelului subvenţiilor acordate tuturor statelor membre, subvenţia să se acorde ţinând cont de performanţă şi nu de suprafaţa de teren lucrată. Scopul subvenţiei trebuie să fie acela de a stimula productivitatea, eficienţa şi competitivitatea, şi nu de a se transforma într-un instrument de protecţie socială a micilor fermieri.

Efecte negative ale concentrării terenurilor agricole şi ale vânzării acestora către terţi

1.  Scăderea drastică a suprafeţei agricole, inclusiv prin pierderea calităţii terenurilor;
2. Scăderea numărului de fermieri înscrişi la APIA - Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură - 900.000 în 2016 faţă de 1.002.977 în 2014, adică o scădere de peste 11% a fermierilor activi;
3.  Pierderea forţei de muncă specializate şi imposibilitatea formării profesionale a noii generaţii;
4.  Pierderea competivităţii şi a productivităţii;
5. Lipsa eficienţei muncii agricole;
6.  Creşterea numărului de asistaţi sociali cu persoane din rândul populaţiei active;
7.  Punerea în pericol a securităţii alimentare naţionale.

Concluzii:

1. reglementări naţionale care să ţină cont de specificul fiecărei ţări, conform devizei UE ,,unitate în diversitate“; 2. politica protecţionistă, în sensul creării unor bariere interne care să filtreze cumpărătorii şi să asigure folosirea terenurilor agricole conform destinaţiei lor;
3. solidaritate la nivel european reflectată, în principal în uniformizarea subvenţiei;
4. încurajarea şi răsplătirea perfomanţei;
5. evitarea creşterii numărului asistaţilor social din subvenţii.

Dacă nu vrem ca România să devină o fermă cu proprietar din afară UE sau din UE, trebuie să luăm măsurile enunţate mai sus în cel mai scurt timp.