|
|
LAURENȚIU BACIU, președinte LAPAR (Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România) |
Situația actuală a terenurilor în România
Agricultura privată românească s-a născut cu 25 de ani în urmă, dar a reușit, în ciuda tinereții sale, să recupereze mare parte din decalajul înregistrat în raport cu alte state europene referitor la dezvoltare, dotare (în România există unele dintre cele mai moderne utilaje agricole), productivitate. În România există 13,3 milioane de hectare suprafață agricolă utilizată, din care 8,3 milioane hectare de teren arabil, ceea ce o clasifică pe locul 5 ca suprafață agricolă din UE. Totodată, România este țara europeană cu cea mai mare suprafață de teren/cap de locuitor (0,6 hectare/locuitor). Din suprafața agricolă totală a României, peste 40%, respectiv 5,3 milioane hectare din totalul de 13,3 milioane hectare, este deținut de investitori străini, potrivit raportului comandat de Comisia pentru Agricultură din cadrul Comisiei Europeane la Institutul Olandez de cercetare Transnațional Institute (TNI). Conform acestui raport publicat, 20-30% din terenul arabil este controlat de persoane fizice și juridice din UE, iar restul de 10% este controlat de persoane fizice și juridice din afară UE. Investitorii străini sunt de cele mai multe ori dezvoltatori imobiliari, fonduri de investiții, speculanți, universități (spre ex., Universitatea Harvard deține în România, încă din anul 1997, o suprafață de 32.000 ha păduri și 2.000 ha teren agricol, fără nici o întrebuințare a terenurilor în scopul cercetării științifice) etc. Astfel, scopul pentru care investitorii străini cumpăra teren în România nu este cel al exploatării sale agricole, ci pentru obținerea unor profituri substanțiale din activități precum: dezvoltarea unor ansambluri rezidențiale, specula imobiliară, obținerea subvențiilor și utilizarea lor contrar destinației. De asemenea, investitorii străini au dezvoltat un adevărat sistem de companii, mai mult sau mai puțin fantomă, paradisuri fiscale, pentru a cumpăra terenuri cât mai multe și pentru a le folosi în scopuri cât mai diferite de cel agricol. Pământul agricol, resursa finită esențială pentru asigurarea securității alimentare a oricărui popor, devine bun tranzacționabil pentru obținerea unor profituri considerabile din orice altă activitate, mai puțin cea agricolă, pierzându-și astfel rolul său natural. Accesul la teren este un drept fundamental al omului, iar rolul nostru trebuie să fie acela de a ne asigura că acest drept este respectat, iar destinația terenului agricol, de asigurător al hranei populației, este păstrată cu sființenie. În contextul în care terenul agricol devine mijloc pentru obținerea unor câștiguri importante din speculă, și nu din exploatarea sa, conform destinației sale, concentrarea pământurilor în mâna unor persoane, altele decât fermieri, nu reprezintă decât un proces firesc prin care suprafața de teren agricol este substanțial diminuată. Astfel, cea mai mare fermă din România aparține unei firme libaneze și are în exploatare 65.000 ha. Utilizarea terenurilor în alte scopuri decât cel agricol duce la concentrarea pământurilor în patrimoniul unor persoane, altele decât fermieri, iar aceștia din urmă se confruntă astfel cu o situație cel puțin contradictorie: fermierii mici sunt eliminați, descurajați să își muncească terenurile, tentați să le vândă pentru sume nesemnificative (în România prețul unui hectar de teren arabil variază între 1.000 și 5.000 euro), amplificarea procesului de pauperizare a populației din mediul rural, în scurt timp, după consumarea resurselor obținute din înstrăinarea pământurilor, transformarea unor oameni activi în persoane asistate social. Concentrarea terenurilor are și efecte pozitive, dar numai în situația în care fermierii mici se asociază pentru a exploata în comun suprafețele de terenuri pe care le dețin. Cu toate că în România există o reticență cultural-istorică față de diverse forme asociative, efect al epocii comuniste, în prezent fermierii care dețin suprafețe mici au optat pentru a lucra împreună aceste terenuri (spre exemplu, în județul Dâmbovița există fermieri care au în exploatare loturi de 0,5 ha până la 2 ha pe care le folosesc în comun). Lipsa unei situații cadastrale unitare reprezintă, de asemenea, un impediment major cu privire la crearea unei baze de date naționale care să reflecte realitatea, identitatea proprietarilor, suprafețele deținute în proprietate, arenda etc. Până în prezent au fost întocmite documente cadastrale pentru 15-20% din totalul suprafeței terenurilor agricole.
Cadrul legislativ național și propuneri de modificare
Codul Civil – Legea nr. 287/2009 Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului.
Modificări propuse:
În corelație cu cadrul legislativ european, și în sensul practicii statelor membre, România a propus modificări legislative care condiționează vânzarea terenurilor prin raportarea la caracteristicile speciale ale bunului tranzacționat, respectiv terenului agricol:
- cumpărătorul să fie rezident fiscal în România și să facă dovada la data încheierii contractului de vânzarecumpărare a achitării tuturor taxelor și impozitelor către bugetul de stat;
- asociatul/acționarul majoritar și administratorul persoanei juridice române cumpărătoare trebuie să fie absolvent al unei instituții de învățământ superior – specialitatea agronomie și să fie rezident fiscal în România;
- 75% din cifra de afaceri a persoanei juridice cumpărătoare a terenurilor să fie obținută din activități agricole;
- cumpărătorul, persoană fizică și/sau juridică, trebuie să declare pe proprie răspundere că nu va da în arendă terenurile care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare și nu le va schimba destinația de teren agricol pentru o perioadă de minimum 30 de ani de la data dobândirii în proprietate a terenului.
Totodată, am propus limitarea suprafeței terenurilor agricole ce pot fi înstrăinate la 150 ha, în situația în care cumpărătorul este persoană fizică, și la 1.500 ha în situația în care cumpărătorul este persoană juridică. Suprafața de 1.500 ha poate fi majorată cu încă 500 ha dacă cumpărătorul produce nutrețuri.
Cadrul legislativ european și propuneri de modificare:
România se confruntă cu aceleași situații cu care se confruntă și celelalte state ale UE, atât în ceea ce privește vânzarea terenurilor, cât și concentrarea forțată a acestora. La nivel european, este nevoie de o politică solidară care să vizeze eliminarea diferențelor dintre statele mari și statele mici, țările bogate și țările sărace. Aceste diferențe se reflectă în nivelul diferit al subvențiilor acordate: România a avut în anul 2014 o subvenție de 157 euro/ha, spre deosebire de cea acordată altor state europene: Malta – 600 euro/ha, Olanda – 459 euro/ha, Grecia – 418 euro/ha, Italia – 394 euro/ha, Franța – 291 euro/ha, Polonia – 212 euro/ha. Politica Agricolă Comună (PAC) trebuie modificată în sensul uniformizării nivelului subvențiilor acordate tuturor statelor membre, subvenția să se acorde ținând cont de performanță și nu de suprafața de teren lucrată. Scopul subvenției trebuie să fie acela de a stimula productivitatea, eficiența și competitivitatea, și nu de a se transforma într-un instrument de protecție socială a micilor fermieri.
Efecte negative ale concentrării terenurilor agricole și ale vânzării acestora către terți
1. Scăderea drastică a suprafeței agricole, inclusiv prin pierderea calității terenurilor;
2. Scăderea numărului de fermieri înscriși la APIA – Agenția pentru Plăți și Intervenție în Agricultură – 900.000 în 2016 față de 1.002.977 în 2014, adică o scădere de peste 11% a fermierilor activi;
3. Pierderea forței de muncă specializate și imposibilitatea formării profesionale a noii generații;
4. Pierderea competivității și a productivității;
5. Lipsa eficienței muncii agricole;
6. Creșterea numărului de asistați sociali cu persoane din rândul populației active;
7. Punerea în pericol a securității alimentare naționale.
Concluzii:
1. reglementări naționale care să țină cont de specificul fiecărei țări, conform devizei UE ,,unitate în diversitate“; 2. politica protecționistă, în sensul creării unor bariere interne care să filtreze cumpărătorii și să asigure folosirea terenurilor agricole conform destinației lor;
3. solidaritate la nivel european reflectată, în principal în uniformizarea subvenției;
4. încurajarea și răsplătirea perfomanței;
5. evitarea creșterii numărului asistaților social din subvenții.
Dacă nu vrem ca România să devină o fermă cu proprietar din afară UE sau din UE, trebuie să luăm măsurile enunțate mai sus în cel mai scurt timp.
