Agenţi patogeni şi dăunători în cultura de vinete

Agenţi patogeni şi dăunători în cultura de vinete

Agenţi patogeni în cultura de vinete

Pătarea brună (Alternaria solani)

Pătarea brună sau alternarioza debutează cu apariţia pe frunzele de la baza plantei a unor pete circulare de culoare gălbuie la început, iar mai apoi brune, destul de mari ca suprafaţă. Ţesuturile atacate se usucă. Pete similare pot apărea şi pe tulpini sau sepale. Pe fructe apar pete circulare de culoare brună cu diametre ce pot depăşi 1 cm. Ţesuturile fructelor aflate sub pete sunt afectate pe o adâncime variabilâ. În fazele avansate ale bolii, pe suprafaţa petelor se dezvoltă un mucegai de culoare brun-închis sau verzui.

Putregaiul cenuşiu  (Botrytinia fuckeliana)

Boala este favorizată de temperaturile ridicate în prezenţa umidităţii excesive şi are o frecvenţă mai ridicată în culturile din sere şi solarii decât în cele de câmp. Predominant în perioada de înflorirefructificare, pe tulpini apar pete de culoare brună, aproximativ circulare. Primele apariţii sunt situate spre baza plantei, la nivelul primelor flori. Aceste pete se extind ca arie de apariţie, cuprinzând sepalele, florile, pedunculii fructelor. Organele atacate se usucă şi se desprind de plantă. Când fructele atacate sunt abia formate, ele se înnegresc şi cad. Fructele încep să fie afectate în zona codiţei, unde apar pete circulare adâncite de culoare roşiatică-cenuşie. Pulpa aflată la suprafaţa petelor este afectată până la adâncimi ce pot depăşi 2 cm. În condiţii bune de evoluţie a bolii, la suprafaţa petelor apare un mucegai de culoare cenuşie.

Putrezirea fructelor (Phytophtora parasitica)

Pe fructele ce se apropie de maturare şi sunt situate la baza plantei, aproape de sol, apar nişte pete mari, brune, netede. Petele au un contur cu o nuanţă mai decolorată. Fructele se desprind şi cad, iar pe suprafaţa lor se dezvoltă un mucegai ce contribuie la propagarea infecţiei.

Verticilioza (Uscare vesculara - Verticillium dahliae)

Manifestările bolii apar şi pot fi observate pe frunzele plantei. Ca şi în cazul altor boli, primele semne apar pe frunzele bazale şi sunt reprezentate de nişte pete galbene cu contur variabil. Ţesuturile frunzelor aflate sub aceste pete se necrozează, căpătând o culoare brun-cenuşie, iar marginile frunzei se răsucesc în sus. În final, frunzele se usucă şi cad sau atârnă pe lângă tulpină. O secţiune transversală prin tulpina unei plante bolnave expune vasele liberiene afectate, de culoare galben-brună.

Mana (Phytophtora infestans)

Boala atacă toate organele plantei, cu excepţia rădăcinilor. Simptomele cele mai clare apar pe frunzele plantelor. La început doar pe vârful frunzelor de vinete, apoi pe marginile acestora apar nişte pete brun-închise, care cu timpul se extind. Pe dosul frunzelor, în dreptul petelor, apare un mucegai fin, mai ales în condiţii favorabile de umiditate şi temperatură. Pe tulpini şi peţioluri apar pete alungite de culoare brună, care, prin evoluţie, pot conduce la uscarea plantei.

Făinarea (Leveilula taurica)

Boala se manifestă pe frunzele de la baza plantei pe care apar pete colţuroase de culoare galbendeschis. Pe dosul frunzei, în dreptul petelor, apare o efervescenţă cenuşie. Frunzele atacate încep să se usuce şi să se desprindă. Dezvoltarea fructelor este puternic frânată, ele se înnegresc şi se desprind de codiţe.

Căderea plantulelor (Phytium debarianum)

Este o boală la apariţia căreia concură peste 100 de specii de ciuperci şi bacterii. Dintre ciuperci au fost identificate genurile Fusarium, Phytium, Phoma, Aphanomices, Penicillium, Rhizoctonia, iar dintre bacterii - Erminia, Pseudomonas etc. Seminţele infestate constituie cauza apariţiei bolii, care poate produce pagube răsadurilor în perioada de la răsărire până la creştere. Atacul se poate declanşa chiar în faza de germinare a seminţelor, afectând cotiledoanele şi determinând pieirea plantelor chiar înainte de a apuca să străpungă solul. La controlul în răsadniţă se poate constata cu uşurinţă înnegrirea şi putrezirea germenilor. Plantele ce au reuşit să răsară totuşi au coletul şi tulpina subţiate, de culoare brun-negricioasă. Tulpinile afectate se ofilesc şi determină căderea plantei pe sol şi uscarea acesteia.

Dăunatori în cultura de vinete

Păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae)

Acest dăunător atacă preferenţial culturile de roşii şi de vinete, fiindu-i favorabile perioadele secetoase, cu temperaturi ridicate. Formează colonii puternice pe dosul frunzelor, dar, în grupuri izolate, poate fi depistat şi pe inflorescenţe şi flori. Adultul are culoare verde-deschis, lungimea corpului de 3-3,5 mm, remarcându-se printr-o pereche de antene ce depăşesc lungimea corpului. Are 8-12 generaţii pe an şi ierneazâ ca adult activ în spaţiile protejate. Constituie un vector important de transmitere a unor viruşi (mozaic). Plantele atacate de dăunător suferă, în principal, prin ofilirea vârfurilor de creştere, stagnarea dezvoltării lăstarilor şi a bobocilor şi prin debilizarea generală a plantei. În perioadele mai-iunie şi augustseptembrie este nevoie de atenţie sporitâ în urmârirea apariţiei dâunâtorului şi aplicarea tratamentelor necesare.

Tripsul comun (Tjrips tabacci)

Încă din stadiul de larvă şi continuând în formă adultă, dăunătorul ce colonizează dosul frunzelor distruge tesuturile din zona nervurilor pe o profunzime ce se apropie de epiderma feţei frunzelor. Pe faţa superioarâ a frunzei apar pete de necroză ce marchează zonele devenite inactive. Rasadurile sunt atacate cu predilecţie. Dăunătorul adult are culoare galben-brună, nedepăşind lungimea de 1 mm. Ouăle dăunătorului au culoarea roşietică. Are 3-6 generaţii pe an şi iernează în toate fazele de evoluţie. Este şi el un vector important de transmitere a virozelor.

Păianjenul roşu (Tetranychus urticae)

Vinetele şi ardeiul sunt atacate preferenţial de acest dăunător. Atacă în special frunzele plantelor, pe dosul cărora colonizează, mai ales în anii secetoşi, cu temperaturi ridicate. În zonele atacate aflate pe dosul frunzelor se observă o împâslire cafenie, ce are corespondent pe faţa frunzelor nişte zone depigmentate, care cu timpul se usucă. Are 6-7 generaţii pe an şi iernează în stadiul de femelă fecundată, adapostită pe diferite resturi vegetale rămase în câmp. Femela depune ouăle pe diferite organe ale plantei, în interiorul unei pânze fine de păianjen.

Păianjenul lat (Polyphagotarsonemus latus)

Dintre culturile de câmp doar vinetele sunt expuse atacului acestui dăunător, în sere şi solarii poate fi atacat şi ardeiul. Atacul poate fi sesizat doar prin efectele sale asupra plantei pentru că dăunătorul nu poate fi observat cu ochiul liber, având dimensiuni foarte reduse (170 microni). În cazul atacului vinetelor, fructele acestora capătă o suprafaţă rugoasă, anormal-cafenie, adesea crăpată pe lungime. Desigur, dimensiunile fructelor afectate sunt reduse mult faţă de normal. În ţesuturile înţepate pentru extragerea sevei, dăunătorul depune o toxină specifică, ce amplifică gravitatea atacului. Iernează în formă activă în spaţii protejate, iar alţi dăunători cu dimensiuni mai mari sunt factori de răspândire ai păianjenului lat în culturi.

Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata)

Este un dăunător atât de cunoscut de către legumicultori încât nu insistăm asupra descrierii sale. Deşi culturile de cartof sunt cele care suferă cel mai mult din cauza acestui dăunător, şi tomatele şi vinetele pot deveni ţinta atacurilor. Dăunătorul distruge aparatul foliar al plantelor atât în faza de larvă, cât şi în cea de adult. Ouâle sunt depuse pe dosul frunzelor de la baza plantei în grupuri de 20-80 de bucăţi. Momentul apariţiei larvelor pe frunzele plantelor trebuie stabilit fără întârziere şi aplicarea tratametului cu insecticid este necesară de urgenţă. Trebuie reţinut că larvele, în primele stadii de dezvoltare, sunt mult mai vulnerabile la tratament decât cele aflate în stadiile finale de dezvoltare sau decât adulţii. Dăunătorul iernează în pământ la adâncimi de peste 30 cm.

Păduchele verde al piersicului (Myzodes persicae)

Vinetele nu sunt ameninţate de acest dăunător în măsura în care este ameninţat ardeiul, dar nici nu se poate spune că sunt ocolite în orice situaţie. Descrierea atacului şi a dăunătorilor este asemănătoare cu cea expusă la ardei. Se numeşte aşa deoarece gazda primară este piersicul şi, mai rar, caisul şi zarzărul. Plantele ierboase (cartof, sfeclă, bumbac, salată, tomate etc.) sunt gazde secundare. Ardeiul şi tomatele se pare că sunt preferate faţă de alte plante. În condiţii de câmp, dăunătorul dezvoltă 10-15 generaţii pe an, iar în sere se înmulţeste tot anul. Formează colonii numeroase pe dosul frunzelor, dar indivizi în grupuri mai rare pot fi întâlniţi pe flori şi inflorescenţe. Atacul răsadurilor, mai ales în primăverile reci, se materializează prin aglomerarea frunzelor în anumite zone, în scopul protejării de frig. De altfel, se pare că un climat mai răcoros şi cu umiditate mai ridicată favorizează dezvoltarea dăunătorilor. Frunzele parazitate se răsucesc, se îngălbenesc şi se usucă. Dăunătorii produc secreţii zaharoase ce favorizează alte îmbolnăviri, de tipul virozelor.

Victor VĂTĂMANU