Agricultura şi protecţia mediului înconjurător

Dezvoltarea agriculturii pe baza folosirii produselor chimice şi utilizarea, pe scară tot mai largă, a speciilor, soiurilor şi hibrizilor, care necesită tot mai mult întrebuinţarea îngrăşămintelor minerale şi combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor, cât şi a buruienilor, măresc pericolele de poluare a mediului înconjurător.

Deşeurile şi reziduurile din agricultură, precum dejecţiile de la animale, mai ales cele rezultate de la marile complexe de creştere şi îngrăşare a animalelor în sistem industrial, constituie o problemă pentru mediul înconjurător. Luarea în cultură a terenurilor în pantă, fără măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii solului, duce, pe de o parte, la distrugerea solurilor şi reducerea producţiei agricole, iar pe de altă parte, la intensificarea regimului torenţial al scurgerilor concentrate de apă, la colmatarea râurilor şi lacurilor, la eutrofizarea lacurilor şi a bălţilor, la poluarea apelor, surselor de alimentare cu apă, la inundarea terenurilor din aval, la cheltuieli suplimentare pentru regularizarea râurilor, combaterea inundaţiilor şi fenomenelor de poluare a mediului înconjurător. Spiritul de prevedere şi grija fiecăruia dintre noi pentru protejarea mediului înconjurător şi a resurselor naturale este o datorie permanentă pentru asigurarea cadrului ambiant propice ocrotirii sănătăţii oamenilor, pentru păstrarea nealterată a frumuseţilor ţării, pentru a trasmite generaţiilor viitoare toate darurile cu care natura a hărăzit România. Aceasta are în vedere şi promovarea unei politici consecvente de împiedicare a poluării naturii, de aplicare strictă a prevederilor legii cu privire la conservarea nealterată a mediului înconjurător, asigurând condiţii de viaţă corespunzătoare atât în prezent, cât mai cu seamă în viitor.

În scopul aplicării în mod unitar a măsurilor necesare pentru protecţia mediului înconjurător au fost adoptate legi, prin care se stipulează că protecţia mediului înconjurător este parte integrantă, de importanţă deosebită, a activităţii generale de dezvoltare economică a ţării. Conform acestor legi, Ministerul Agriculturii are sarcina de a asigura controlul în domeniul protecţiei solului, al protecţiei fondului funciar şi al aplicării măsurilor fitosanitare, potrivit cu reglementările stabilite în această privinţă. În acelaşi scop, s-au adoptat, de asemenea, o serie de legi şi acte normative, prin care agricultura, alături de celelalte ramuri ale economiei naţionale, are sarcina să folosească raţional resursele materiale, prin valorificarea superioară, cu înaltă eficienţă economică, a acestora, în concordanţă cu cerinţele de menţinere şi îmbunătăţire a calităţii mediului înconjurător, asigurând condiţiile de folosire raţională a tuturor resurselor, în general, şi de regenerare a celor reînnoibile, îmbinarea organică a criteriilor de eficienţă economică cu cele de ordin social, în acord cu măsurile de protecţie şi îmbunătăţire a mediului înconjurător.

În vederea armonizării producţiei agricole cu condiţiile naturale (climatice, orografice, pedologice etc.) şi cu celelalte cerinţe ale dezvoltării social-economice, s-au elaborat lucrări de zonare a producţiei agricole. Prin esenţa sa, zonarea producţiei agricole, în cadrul şi alături de sistematizarea teritoriului, îmbină totalitatea elementelor de ordin natural, biologic, tehnic, economic, social etc. pe teritorii ce se disting ca potenţial al resurselor naturale, economice şi umane, cu multiple întrebuinţări. În condiţiile dezvoltării continue a mijloacelor de producţie şi a adoptării unor tehnologii moderne, care să ducă la sporirea continuă a producţiei agricole, au avut loc schimbări, uneori radicale, ale condiţiilor naturale, ale mediului înconjurător. Astfel, prin realizarea amplului program de îmbunătăţiri funciare, s-au produs profunde transformări pe zone largi ale cadrului natural, îndeosebi, prin modificarea apelor de suprafaţă şi de mică adâncime. Irigaţiile constituie unul dintre cele mai directe şi eficiente mijloace tehnice prin care s-au scos de sub influenţa nefastă a secetei mii şi mii de hecatre de teren arabil, cu asigurarea totodată de producţii agricole mari şi stabile, respectiv creşterea biomasei, dar şi ameliorarea regimului climatic.

Lucrările de desecare şi drenaj ale terenurilor agricole, realizate în ultimele decenii, au contribuit la punerea în valoare şi ridicarea fertilităţii solurilor pe o mare suprafaţă a ţării, mai ales în Lunca Dunării, care, pe lângă creşterea suprafeţei agricole, şi în special a celei arabile, au contribuit semnificativ la mărirea producţiei globale agricole, la îmbunătăţirea regimului hidrologic al teritoriului, cu profunde schimbări calitative în ecologia zonei. În acelaşi timp însă, lipsa executării integrale a lucrărilor prevăzute în documentaţiile tehnice a dus, în unele situaţii, pe lângă nerealizarea producţiilor proiectate, la înrăutăţirea proprietăţilor fizice şi chimice ale solurilor. Lucrările de îndiguire şi regularizare ale cursurilor de apă, efectuate în comun de agricultură şi gospodărirea apelor, au scos de sub pericolul inundaţiilor mii de hectare, protejând astfel terenuri agricole, aşezări umane, obiective social-economice, căi de comunicaţii etc. Executarea lucrărilor de combaterea eroziunii solului pe mai mult de 1,6 milioane de hetare şi aplicarea unui complex de măsuri de prevenire a eroziunii solului pe mari suprafeţe situate în pantă au dus la limitarea şi chiar oprirea procesului de eroziune şi regenerare a solului, cu efecte pozitive importante asupra creşterii producţiei agricole. Totodată, s-a schimbat complet peisajul: terenuri, înainte aride, erodate, cu vegetaţie săracă, de calitate alimentară şi furajeră inferioară, au fost transformate în terenuri cu soluri fertile, apte să asigure dezvoltarea unei vegetaţii bogate, de înaltă valoare agroalimentară sau furajeră.

În acelaşi timp, un efect direct, de importanţă deosebită, locală şi naţională, îl reprezintă reducerea debitului solid al apelor de suprafaţă, respectiv scăderea pericolului de colmatare a terenurilor agricole. În vederea reducerii la minimum a riscului de poluare a mediului înconjurător, o atenţie deosebită a fost acordată îmbunătăţirii modului de folosire a îngrăşămintelor chimice, în condiţiile creşterii continue a producţiei agricole. În acest scop, s-au elaborat tehnologii noi, diferenţiate, de aplicare a îngrăşămintelor, ţinând seama de rezervele de elemente nutritive, pe baza studiilor agrochimice executate detaliat la fiecare 3-4 ani, şi de cerinţele plantei, respectiv de sarcinile privind evitarea spălării îngrăşămintelor cu apele de precipitaţii sau irigaţii. De asemenea, sunt necesare acţiuni pentru introducerea unor sortimente noi de îngrăşăminte, corespunzătoare. Cercetările în acest domeniu au avut în verdere, totodată, crearea şi introducerea în practica agricolă a unor sortimente  de îngrăşăminte cu cedare lentă şi chiar realizarea unor inhibitori ai nitrificării, care să diminueze cât mai mult pierderea de substanţă activă, respectiv poluarea apelor cu nitraţi, permiţând astfel plantelor să valorifice cât mai mult din îngrăşământul aplicat. În acelaşi timp, s-au întreprins cercetări pentru găsirea de căi şi mijloace de îmbunătăţire a posibilităţilor de fixare biologică a azotului din aer şi de extindere a acestora la cât mai multe specii de plante cultivate, restrângând astfel consumul de îngrăşăminte chimice cu azot.

În ceea ce priveşte folosirea pesticidelor în agricultură, acestea au făcut, mai ales în ultimele decenii, obiectul unor preocupări speciale, în scopul  prevenirii poluării, atât a produselor agroalimentare, cât şi a mediului înconjurător în ansamblu, pentru care s-au elaborat programe speciale experimentale şi operaţionale. Astfel, s-au întreprins cercetări şi investigaţii pentru cunoaşterea acumulării şi persistenţei reziduurilor unor pesticide în sol, plante şi produse agroalimentare, urmărindu-se evitarea acumulării acestora în cantităţi peste limitele admise. Rezultatele cercetărilor au dat posibilitatea luării de măsuri adecvate, în sensul sistării folosirii unor pesticide caracterizate de o persistenţă mai mare, a înlocuirii lor cu altele cu persistenţă mai mică, cu riscuri mai mici de poluare a produselor agroalimenatare, a mediului înconjurător. Totodată, având în vedere riscurile multiple şi încă imprevizibile ale acestor produse, s-a acordat o atenţie tot mai mare elaborării şi introducerii în practica agricolă a metodelor de combatere a bolilor şi dăunătorilor culturilor agricole cu risc mai mic de poluare sau nepoluare, apelându-se din ce în ce mai mult la combaterea biologică, integrată, în care produselor chimice le revine un rol minor, cu totul suplimentar şi numai în cazuri de strictă necesitate. Trebuie să se înţeleagă bine că abuzul de chimicale, pe lângă cheltuielile materiale pe care le necesită, au repercusiuni încă necunoscute pe deplin asupra sănătăţii oamenilor.

Este evident că orice produs de combatere a diferitelor boli introdus în organism nu poate decât să dăuneze. De aceea, cercetarea ştiinţifică şi producţia trebuie să se axeze pe realizarea de noi soiuri şi hibrizi de plante rezistente, prin care să se renunţe treptat la chimicale aplicate în prezent. Pentru evitarea poluării mediului înconjurător, din cauza dejecţiilor rezultate în cantităţi foarte mari de la complexele de creştere şi îngrăşare a animalelor, s-a trecut la folosirea acestor dejecţii ca sursă de apă de irigat; pentru prevenirea poluării solului, apelor, produselor agroalimentare etc., toate perimetrele irigate cu asemenea ape sunt prevăzute cu un sistem special de supraveghere, prognoză şi avertizare cu privire la calitatea solului şi a apei freatice. O atenţie deosebită a fost acordată prevenirii poluării mediului înconjurător din cauza deşeurilor şi reziduurilor solide şi lichide provenite de la industria alimentară, ca şi de la alte activităţi social-economice, cunoscând că, potrivit prevederilor legale în vigoare, depozitarea, aruncarea, deversarea, folosirea deşeurilor, reziduurilor şi dejecţiilor provenite din activităţi agricole şi alte activităţi sunt admise numai în zone şi perimetre repartizate special în acest scop şi cu respectarea reglementărilor în vigoare cu privire la  protecţia mediului înconjurător.

Faptul că procesul de producţie agricolă are loc într-o strânsă interdependenţă cu alte ramuri ale economiei naţionale, în special cu gospodărirea apelor şi silvicultură, a făcut ca în domeniul protecţiei mediului înconjurător agricultura să acţioneze împreună cu acestea, printr-o serie de măsuri complexe, corelate. Totodată, ţinâd seama de necesitatea păstrării unui echilibru continuu între societate şi natură, între agricultură şi mediul înconjurător, la gospodărirea resurselor de sol, în procesul de producţie agricolă, se au în vedere atât cerinţele actuale, cât şi cele de perspectivă, motiv pentru care, în agricultură, s-a trecut la introducerea, la nivel operaţional, a sistemului naţional de supraveghere, prognoză şi avertizare cu privire la calitatea solului. Având în vedere că, pe măsura dezvoltării economiei naţionale, fiecărei ramuri a acesteia îi sunt necesare suprafeţe de teren tot mai mari şi, concomitent, cresc cerinţele de produse agroalimentare, în condiţiile unor resurse de sol limitate, se impune ca o necesitate tot mai accentuată folosirea raţională şi complexă a solurilor, în condiţiile protecţiei mediului înconjurător.

Agricultura, alături de celelalte ramuri ale economiei naţionale, este ferm angajată în aplicarea de noi măsuri pentru respectarea strictă a limitelor admisibile în procesele generatoare de noxe, precum şi pentru recuperarea substanţelor reziduale, construirea de staţii de epurare a aerului şi apelor, prevenirea degradării fondului funciar, protecţia faunei, a pădurilor şi vegetaţiei din rezervaţii, parcuri şi locuri de agrement, introducerea unor mijloace de transport nepoluante. Dezvoltarea agriculturii implică măsuri complexe, care acoperă o arie extrem de diversă, de la protecţia apei, aerului, solului, până la înnoirea tehnologică şi sistematizarea complexă a teritoriului. Numitorul comun al tuturor acţiunilor îndreptate spre asigurarea unei calităţi adecvate a mediului înconjurător constă în efortul de a realiza o concordanţă între creşterea continuă a producţiei agricole şi exigenţele ecologice. Dezvoltarea agriculturii şi protecţia mediului înconjurător nu constituie lături separate şi cu atât mai puţin conflictuale, ele reprezentând aspecte de nedespărţit ale uneia şi aceleiaşi probleme, aceea a ameliorării condiţiilor actuale şi de perspectivă ale vieţii omului pe planeta noastră - o problemă rezolvabilă prin definiţie.

Victor VĂTĂMANU