Alegerea terenului pentru infiintarea plantatiilor viticole

Alegerea terenului cu destinaţie viticolă are în vedere factorii de biotop (care să sigure cerinţele biologice ale viţei-de-vie) şi factorii socioeconomici (E. Vişoiu şi colaboratorii, 2002).

---

Factorii de biotop cuprind: factorii climatici, de relief, litologici şi pedologici.

Factorii climatici sunt cei ce determină arealul de cultură a viţei-de-vie şi orientează direcţiile de producţie ale plantaţiei. Factorii climatici importanţi cu rol hotărâtor în amplasarea plantaţiilor viticole sunt următorii:
Durata perioadei de vegetaţie - trebuie să fie de minimum 160 de zile pentru soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie; de 170 de zile pentru cele cu maturarea mijlocie şi 180 de zile pentru soiurile tardive. În zonele unde perioada de vegetaţie este de peste 175 de zile se poate realiza o eşalonare a recoltării, prin alegerea soiurilor cu perioade diferite de coacere; temperatura - este factor limitativ în stabilirea arealului viticol. Se vor avea în vedere: bilanţul termic global (suma gradelor de temperatură. Alegerea terenului cu destinaţie viticolă are în vedere factorii de biotop (care să sigure cerinţele biologice ale viţei-de-vie) şi factorii socioeconomici (E. Vişoiu şi colaboratorii, 2002). pozitive din perioada de vegetaţie).

Astfel, când se acumulează un număr de peste 2.600 de grade Celsius, se asigură condiţii de cultură numai pentru soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie; peste 2.900 de grade Celsius asigură reuşita soiurilor cu maturare mijlocie, iar valorile mai mari de 3.200 de grade Celsius sunt favorabile tuturor soiurilor cu maturare târzie; bilanţul termic activ (suma temperaturilor medii zilnice din perioada de vegetaţie mai mari de 10 grade Celsius) asigură cultura economică a viţei-de-vie la peste 2.600 de grade Celsius; bilanţul termic util (sau eficace) reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică mai mare de 10 grade Celsius şi pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei-de-vie, care este de 10 grade Celsius. Cele trei tipuri de soiuri de viţă-de-vie au nevoie de 1.000 de grade Cesius, 1.300 de grade Celsius şi, respectiv, 1.500 de grade Celsius; temperatura medie a celei mai calde luni (iulie) trebuie să fie mai mare de 18 grade Celsius pentru prima categorie de soiuri, peste 20 de grade Celsius pentru a doua categorie şi peste 22 de grade Celisius pentru a treia categorie. Durata de strălucire a soarelui în cursul perioadei de vegetaţie trebuie să depăşească 1.200 de ore pentru soiurile timpurii, peste 1.400 de ore de strălucire pentru cele mijlocii şi peste 1.500 de ore pentru soiurile târzii. Temperaturile medii absolute din perioada de vegetaţie favorizează viţa-de-vie dacă sunt cuprinse între 6 şi 25 de grade Celsius, iar în perioada de repaus, între -5 şi -7 grade Celsius. Interacţiunea factorilor ecoclimatici este exprimată prin: indicele heliotermic, coeficientul hidrotermic şi indicele bioclimatic al viţei-de-vie. Aceşti coeficienţi şi indici influenţează favorabil creşterea şi fructificarea viţei-de-vie numai când au valori medii, valorile extreme influenţând nefavorabil rodirea. Factorii ecoclimatici critici trebuie să fie absenţi sau numai la intervale mari de timp. Aceştia sunt: brume târzii de primăvară şi timpurii de toamnă; chiciură, polei, valuri de căldură excesivă; temperaturi sub 15 grade Celsius şi a ploilor de lungă durată din perioada înfloritului etc.

Precipitaţiile anuale - favorizează cultura viţei-de-vie între valorile de 450 şi 600 mm, dintre care cel puţin 250 mm în perioada de vegetaţie. Sub limita minimă sunt necesare irigările, iar peste limita maximă (dar nu peste 800 mm) sunt necesare lucrările de amenajare a terenului pentru eliminarea excesului temporal de apă.

Factorii de relief - sunt preferate terenurile aflate pe versanţi, având în vedere înclinarea, expoziţia, forma versanţilor, altitudinea. Înclinarea versanţilor peste anumite limite reduce posibilităţile de cultură a viţei-de-vie şi impune executarea lucrărilor antierozionale. Versanţii cu pante de peste 15% se pot cultiva cu viţă-de-vie fără lucrări antierozionale numai în zonele secetoase de stepă. Pentru pantele ce depăşesc 15% în zonele mai umede şi până la 25% este necesară amenajarea de terase cu platformă orizontală, iar la pante ceva mai mari de 25% sunt necesare terase cu platformă înclinată.

Expoziţia versanţilor - este de cele mai multe ori neuniformă, cu concavităţi şi convexităţi, ogaşe, ravene, alunecări de teren stabilizate sau active, cu procese de eroziune de suprafaţă etc. Cele mai favorabile expoziţii sunt versanţii concavi, unde se realizează şi condiţii de microclimat local favorabil. Versanţii uniformi, în condiţiile de sol şi substrat litologic favorabile, asigură condiţii optime pentru viţa-de-vie. Versanţii neuniformi ridică probleme diverse privind diversitatea grosimii solului, a formelor de eroziune şi trebuie trataţi separat în ceea ce priveşte lucrările agro-pedo-ameliorative.

Factorii litologici - depozitele litologice formate de-a lungul timpului pot fi favorabile, pot limita sau pot exclude de la plantare cu viţă-de-vie unele terenuri. Cele mai răspândite depozite litologice acumulate pe versanţii destinaţi culturii viţei-de-vie sunt: loessul, depozite loessoide, argile, marne, nisipuri, calcare, coluviile şi depozitele aluviale. Prin amenajarea terenului în terase, unele depozite litologice sunt scoase la suprafaţă şi reprezintă substratul de plantare al viţei-de-vie. De aceea lucrările de ameliorare pedologică se impun a fi executate pe o perioadă de 2-3 ani înainte de plantare.

Factorii pedologici - însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale solului sunt criterii în alegeraea terenurilor şi gruparea lor pe clase de pretabilitate pentru cultura viţei-de-vie. Principalii factori pedologici luaţi în considerare sunt: textura solului, grosimea şi volumul edafic util al solului, reacţia chimică, gradul de salinizare şi alcalinizare, indicele puterii clorozante, nivelul apei freatice, excesul temporar de umiditate.

Textura solului - este foarte variată, mai ales pe versanţii amenajaţi în terase, putând prezenta pe spaţii restrânse variaţii de la nisip grosier până la argilă. Sunt restrictive pentru cultura viţei-de-vie solurile cu un conţinut ridicat de argilă (peste 50% argilă cu diametrul mai mic de 0,002 mm.), din cauza compactităţii ridicate, a lipsei de aeraţie, excesului temporar de umiditate, care pot determina asfixierea rădăcinilor în perioadele umede din faza de vegetaţie.

Grosimea solului - măsurată până la roca dură, are de asemenea un rol limitativ dacă aceasta este mai mică de 50 cm.

Volumul edafic al solului - se referă la natura mineralogică a scheletului din sol. Ponderea ridicată a pietrişurilor cuarţifere acide şi greu alternabile (peste 50% din volumul edafic) reprezintă un element restrictiv. Alte soluri cu un conţinut ridicat de pietriş, şisturi, conglomerate provenite din roci bazice supuse proceselor rapide de alterare compensează volumul de sol înlocuit prin aportul de elemente nutritive rezultate în urma proceselor de alterare. Reacţia solurilor (pH) şi a depozitelor litologice utilizate la înfiinţarea plantaţiilor viticole este cuprinsă în majoritatea podgoriilor între 5,5 şi 8,2. Aciditatea solului mai mare de 5,5 (deci un pH mai mic) eliberează aluminiul schimbabil şi manganul, care devin toxice pentru rădăcinile viţelor. Acestor soluri li se corectează aciditatea prin administrarea amendamentelor calcaroase (3-12 tone/hectar). Valorile pH-ului mai mari de 8,2 au un conţinut ridicat de carbonat de calciu activ, care blochează utilizarea fierului în plantă, producând cloroza ferică.

Nivelul apei freatice - situat la adâncimi mai mici de 1,5-2 metri periclitează existenţa unei plantaţii pe rod, din cauza regimului aero-hidric nefavorabil dezvoltării rădăcinilor.

Gradul de salinizare - reprezintă un factor restrictiv hotărâtor. Nu se plantează viţa-de-vie dacă solurile au un conţinut total în săruri solubile mai mare de 100 miligrame/100 grame sol.

Factorii socioeconomici - cultura viţei-de-vie necesită un volum ridicat de lucrări ce se execută manual, un mare consum de materiale şi un volum crescut de transporturi. Este necesar să se ţină seama la înfiinţarea plantaţiilor mari de factorii economici şi sociali, cum ar fi: existenţa forţei de muncă, apropierea de căi de comunicaţie, apropierea de centre populate (oraşe) care să absoarbă producţia viticolă, posibilităţile de racordare la utilităţile obligatorii (energie electrică, apă etc).

Proiectarea lucrărilor de înfiinţare a plantaţiilor de viţă roditoare

a) Organizarea interioară - reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice, în urma cărora terenul este divizat în unităţi de exploatare caracteristice: trupul - reprezintă o unitate geografică delimitată prin elemente naturale, cum ar fi: ravene, cursuri de apă, cu o suprafaţă cuprinsă între 100 şi 150 de hectare şi 400-500 de hectare; tarlaua - ca subunitate a trupului, se delimitează în cadrul acesteia tot prin unităţi orografice (văi, depresiuni, drumuri de acces), iar suprafaţa poate varia între 10 şi 50 hectare; parcela - este o subunitate a tarlalei şi are o suprafaţă de 1-6 hectare, în funcţie de pantă.

b) Amplasarea reţelei de drumuri - va fi corelată cu lucrările de amenajări antierozionale, cu reţeaua de canale şi debuşee, astfel încât, pe lângă rolul principal de a asigura desfăşurarea circulaţiei, să poată contribui la interceptarea şi evacuarea surplusului de apă de pe versanţi, prin canale marginale; drumurile principale - amplasate pe firul văilor sau pe cumpăna apelor; au o lăţime utilă de 5-6 metri, corespunzător a două fire de circulaţie şi trebuie consolidate prin pietruire, betonate sau asfaltare; drumurile secundare - delimitează tarlalele, parcelele sau grupe de acestea; au o lăţime utilă de 3-4 metri, corespunzător unui fir de circulaţie şi pot fi prevăzute cu platforme de depăşire; ele se consolidează cu balast sau, mai nou, prin tasare şi înierbare; alei - separă parcelele între ele, având lăţimea de 2-3 metri, servind la deplasarea pietonală şi a utilajelor la recoltat, lucrări de întreţinere, transport etc; zonele de întoarcere - se lasă la capătul tarlalelor care cuprind pe lungimea lor mai multe parcele, aşezate în continuare; distanţa între o zonă de întoarcere va fi de maximum 500-800 metri, ea fiind impusă de capacitatea rezervoarelor pompelor de stropit şi a lucrărilor; în cazul agregatelor de fertilizare, lăţimea acestora vă fi de 6 metri, necesară manevrei de întoarcere a agregatelor.

Victor VĂTĂMANU