Alegerea terenului si plantarea vitei-de-vie

Alegerea şi amplasarea eficientă a soiurilor de viţă-de-vie roditoare şi a portaltoilor este un factor important în realizarea unor plantaţii viticole. Prin aceasta se urmăreşte asigurarea unei concordanţe între cerinţele soiurilor şi resursele ecologice ale unui anumit teritoriu. Fiind o lucrare de pură specialitate, aceasta constituie obiectul de lucru al specialiştilor viticoli (A. Teodorescu şi colaboratorii., 2002).

---

Pentru cititorul deţinător al unor cunoştinţe medii, există o gamă variată de portaltoi, care au fost creaţi pentru a se putea adapta la varietatea deosebită a condiţiilor pedoclimatice, cum ar fi: rezistenţa la calcarul activ din sol, rezistenţa la secetă, rezistenţa la excesul de umiditate, rezistenţa la săruri, rezistenţa la aciditate ridicată, rezistenţa la nematozi etc. În alegerea portaltoiului, importanţă pentru longevitatea plantaţiei o are şi compatibilitatea la altoire dintre portaltoi şi altoi, care reflectă relaţia directă în convieţuirea celor doi parteneri altoiţi în condiţii ecopedologice date. Referitor la soiurile de viţă roditoare, la alegerea acestora trebuie să ţină seama de „Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor recomandaţi şi autorizaţi la plantare în arealele viticole delimitate în România”. Pichetarea terenului este lucrarea care marchează în teren, cu ajutorul picheţilor, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă în viitoarea plantaţie.

Executarea corectă a acestei lucrări asigură obţinerea unor rânduri drepte, continui de la o parcelă la alta, care să permită mecanizarea lucrărilor. În funcţie de forma de conducere a viţelor, picheţii trebuie să aibă înălţimea de 50-60 cm pentru formele joase şi 1,1-1,4 m pentru formele înalte, având în vedere că picheţii sunt elementele de susţinere a vegetaţiei pentru primii ani de după plantare. Orientarea rândurilor trebuie să satisfacă cerinţele faţă de lumină a viţelor, dar şi să contribuie la prevenirea eroziunii solurilor pentru pantele cu înclinare mai mare de 12%. Pe pante sub 12%, orientarea rândurilor nord-sud favorizează creşterea viţelor, iar orientarea est-vest favorizează maturarea strugurilor şi a coardelor, mai ales dacă forma de conducere nu produce o umbrire accentuată de la un butuc la celălalt, aşa cum se întâmplă în cazul conducerii butucilor în formă de pergolă raţională, liră, liră tronconică.

În ceea ce priveşte plantarea viţelor-de-vie, amintim că perioada de plantare poate fi primăvara devreme, în lunile martie-aprilie, în zonele mai secetoase şi mai calde, şi în lunile aprilie-mai în solurile grele, argiloase, cu exces temporar de umiditate. Este important ca la plantare temperatura solului la 40-50 cm să fie mai mare de 7 grade Celsius. Rezultate foarte bune se pot obţine la plantarea de toamnă pe terenurile fără băltiri, având grijă ca prin muşuroire să se protejeze atât punctul de altoire, cât şi cordiţa. Pentru viţele produse la ghivece nutritive perioada optimă de plantare este în lunile iunie-iulie, dar cu obligativitatea unor udări de aprovizionare.

Pregătirea viţelor pentru plantare - în urma unui control riguros se elimină de la plantare viţele necorespunzătoare. Se admit numai viţele bine hidratate (prin îndepărtarea scoarţei cu briceagul, suprafaţa verde secţionată străluceşte la lumina soarelui, spre deosebire de cea deshidratată, care este mată), cele cu sutură continuă la punctul de altoire, rădăcinile au în secţiune culoare alb-sidefie, iar mugurii cordiţelor sunt viabili. Viţele alese pentru plantare sunt fasonate, operaţie care constă în scurtarea rădăcinilor la 10-12 cm şi a cordiţelor la 8-14 cm, în funcţie de lungimea maturată a lemnului. După fasonare, rădăcinile viţelor se mocirlesc într-un amestec de consistenţa smântânei, constituit din balegă proaspătă de bovine, pământ argilos şi apă.

Pregătirea viţelor se execută în ziua plantării, având grijă ca în perioada plantării acestea să fie protejate împotriva deshidratării prin umbrire sau prin realizarea unui ritm corespunzător între pregătirea viţelor pentru plantare şi plantarea propriu-zisă. Dacă plantarea se execută într-o zonă cu regim pluviometric normal, se recomandă plantarea fără muşuroire. În acest caz, se parafinează pe treimea superioară cu un amestec de 94% parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3% bitum încălzit la 70-80 de grade Celsius. În zonele mai secetoase sau la plantările din toamnă, cordiţele şi punctul de altoire se protejează împotriva deshidratării şi a gerurilor de peste iarnă printr-un muşuroi, a cărui înălţime trebuie să depăşească înălţimea cordiţei cu 4-5 cm. În continuare, dorim să prezentăm metodele de plantare a viţelor, dintre care amintim: plantarea obişnuită şi plantarea de vară.

Plantarea obişnuită se realizează în gropi executate cu puţin timp înainte de aducerea şi pregătirea viţelor. Groapa se sapă pe direcţia rândului de aceeaşi parte a pichetului, la 3-5 cm faţă de aceasta. Adâncimea minimă este de 50 cm, iar lărgimea de 30-35 cm. Pe fundul gropii, lângă peretele cu pichetul, se face un mic muşuroi din pământ mărunţit şi fertil. Pe acesta se aşază rădăcinile proaspăt mocirlite, repartizate uniform în jurul axului vertical al viţelor. Moviliţa de pământ din fundul gropii este mai înaltă sau mai joasă în funcţie de înălţimea portaltoiului, astfel încât punctul de altoire să fie cu 2-3 cm deasupra nivelului solului. Peste rădăcini se aşază un strat de 10-15 cm pământ reavăn şi bine mărunţit, care se tasează uşor. Se adaugă 3-6 kilograme de mraniţă şi se udă abundent cu 5-10 litri de apă, în funcţie de umiditatea solului. După infiltrarea apei, se umple gropa până la nivelul solului dacă viţa a fost parafinată, iar dacă nu s-a parafinat, cordiţa se îngroapă într-un muşuroi mai înalt cu 4-5 cm.

Plantarea în vară se execută cu viţe obţinute la pungi, fie pentru plantarea golurilor, fie pentru înfiinţarea noilor plantaţii. Pentru asigurarea unei bune prinderi la plantare, trebuie îndeplinite o serie de condiţii obligatorii, dintre care amintim: timpul scurs de la scoaterea plantei din seră şi până la plantare să fie cât mai scurt (8-10 ore); transportul viţelorpână la locul de plantare se va face cu multă atenţie, pentru a nu afecta nici rădăcinile şi nici lăstarii cu frunze care sunt expuse deshidratării rapide, întrucât ţesuturile respectivelor organe sunt deosebit de fragile; organele verzi (lăstari, frunze) şi rădăcinile trebuie să fie menţinute viabile, prin udări repetate; defacerea ghiveciului sau a pungii trebuie să se efectueze cu grijă, pentru a nu distruge rădăcinile active şi nici să se destrame amestecul nutritiv; udările de la plantat şi după aceea sunt obligatorii, numărul acestora fiind în funcţie de condiţiile meteorologice şi pedologice existente în perioada următoare plantării. Plantarea viţelor la ghivece se face în gropi mai mari, cu adâncimea minimă de 60 cm şi lărgimea de 40 cm. Pe fundul gropii se administrează 3-4 kilograme de mraniţă (gunoi bine fermentat), care se acoperă cu un strat de pământ reavăn, bine mărunţit şi se tasează uşor (fără să se calce).

Grosimea acestui strat de pământ va fi în funcţie de înălţimea ghiveciului nutritiv şi a portaltoiului, astfel încât punctul de altoire să fie cu 2-3 cm deasupra nivelului solului (se stabileşte aşezând viţa cu pungă cu tot lângă peretele de lângă pichet al gopii). Pregătirea viţelor pentru plantare constă în plivitul lăstarilor altoiului, îndepărtarea copililor şi a eventualilor lăstari crecuţi din portaltoi. Punga de material plastic se desface parţial (treimea inferioară) sau total (când se înlătură) numai în momentul plantării, având grijă să nu se deterioreze rădăcinile şi să nu se împrăştie amestecul de pământ. Jumătatea inferioară se acoperă cu pământ bine mărunţit, efectuându-se o uşoară tasare, având grijă să rămână spaţii libere în jurul amestecului de pământ din pungă.

Se udă abundent cu 10-15 litri de apă, iar după infiltrarea acesteia, se mai adaugă 3-4 kilograme de mraniţă şi, dacă nu s-a fertilizat chimic, la pregătirea terenului se adaugă 15-20 grame substanţă activă de pentoxid de fosfor şi 30-40 grame de substanţă activă de oxid de potasiu, apoi se acoperă cu pământ până la nivelul solului. Îngrăşămintele chimice cu azot nu se folosesc decât pe solurile foarte sărace şi în cantităţi reduse (7-10 grame substanţă activă la fiecare groapă). Lăstarul verde se leagă lejer de pichet. Dacă după plantare urmează o perioadă de secetă atmosferică, se recomandă o udare pe frunze cu stropitoarea sau vermorelul, pe înserat, pentru refacerea turgescentei ţesuturilor foliare. În jurul punctului de altoire, se menţine în primul an de la plantare o copcă, pentru evitarea formării rădăcinilor adventive din punctul de altoire sau la baza altoiului.

Victor VĂTĂMANU