Aplicarea biopreparatelor fertilizante în tehnologia de cultură la soia

1/9/2020

O importanţă deosebită în cultura soiei o prezintă biopreparatele fertilizante (nitraginul). Folosirea acestor biopreparate este absolut necesară deoarece fără ele, pe solurile din România, nu se formează nodozităţi sau se formează în număr redus.

Eficienţa nitraginului asupra producţiei de soia a fost reliefată în experienţele întreprinse de numeroşi cercetători agronomi. Nitraginul a sporit producţia de boabe în medie, pe şase soiuri, cu 36%, iar conţinutul de proteine cu 4,8%.

Rezultatele medii obţinute în ultimii ani au pus incontestabil în evidenţă efectul pozitiv al bacterizării seminţelor de soia asupra producţiei de boabe şi asupra conţinutului acestora în substanţe proteice. Specialiştii menţionează în medie pe 3 ani, la şapte staţiuni experimentale, un spor de producţie datorat bacterizării cuprins între 14 şi 18%; în condiţii de irigare, în medie pe cinci staţiuni experimentale un spor de 25%; cu diferite tipuri de tulpini de bacterii se obţine, în condiţii de irigare, un spor de producţie, în medie pe cinci staţiuni experimentale, de 21%; M. Enciu, la Staţiunea Experimentală Valu lui Traian, în condiţii de irigare, obţine în medie pe 6 ani, datorită bacterizării seminţelor, un spor de recoltă de 36%; la Oarda, judeţul Alba, o tulpină de bacterie selecţionată a determinat un spor de recoltă de 86% etc. Eficienţa bacterizării seminţelor este evident superioară eficienţei îngrăşămintelor azotate. Simpla bacterizare a seminţelor de soia determină un spor de producţie de 7,8 qintale/hectar (36%). Azotul fără bacterizare asigură un spor maxim de 7 qintale/hectar (33%). Interesant de reţinut este că acest spor se realizează cu 96 kilograme/ hectar N sau în substanţă brută, cu 300 kilograme/hectar azotat de amoniu.

Combinaţia bacterizare-azot se înscrie în cazul discutat, cu un spor maxim de recoltă de 11,9 qintale/hectar, azotului revenindu-i, în comparaţie cu varianta nebacterizată, doar 4,1 qintale/hectar. Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra dezvoltării şi activităţii bacteriei Rhizobium japonicum a fost mult studiată. În culturi de vase de vegetaţie (în sol şi în nisip), s-a evidenţiat efectul negativ al azotului asupra formării nodozităţilor (Gh.Bîlteanu).

Şi în condiţii normale de cultură, în câmp, la doze mai mari de azot, numărul nodozităţilor de pe rădăcinile de soia se reduce evident. Producţiile medii obţinute timp de 3 ani la Staţiunile de Cercetare Agricolă Valu lui Traian (Constanţa), Mărculeşti (Ialomiţa), Fundulea (Ilfov) şi Albota (Argeş), în condiţii de irigare, ca efect al azotului mineral şi al bacterizării, sunt cuprinse între 17,9 qintale/hectar (No, nebacteriazat) şi 24,3 qintale/hectar (N30, bacterizat şi N60 bacterizat), având o diferenţă faţă de martorul No nebacterizat de 6,4 qintale/hectar. Simpla bacterizare a seminţelor ridică producţia cu 5,8 qintale/hectar; contribuţia azotului în variantele bacterizate este practic nesemnificativă. La Staţiunea Experimentală Mărculeşti, timp de 3 ani, I. Cristea, în condiţii de irigare constata o eficienţă mai scăzută a bacterizării pe măsura creşterii dozelor de azot. El menţionează că, în condiţiile unei bacterizări reuşite, se pot obţine producţii de peste 30 qintale/hectar, fără a fi necesară administrarea îngrăşămintelor cu azot. Fără îndoială că se pot prezenta numeroase date experimentale în legătură cu efectul bacterizării seminţelor asupra producţiei de soia. Nu mai este necesar.

Tratarea seminţelor de soia cu bacterii specifice, la semănat, constituie o măsură absolut obligatorie în tehnologia de cultivare a soiei.

Numai în cazul în care soia urmează după ea însăşi şi sămânţa semănată la cultura anterioară a fost bacterizată, tratamentul nu mai este obligatoriu. Administrarea azotului mineral ca îngrăşământ trebuie să reţină atenţia, în primul rând, în condiţii de neirigare, în regiunile cu soluri cu fertilitate redusă. Controlul formării nodozităţilor dă posibilitatea să se intervină cu acest element în timpul vegetaţiei soiei, la 40-50 de zile de la răsărit.

În prezent, o importanţă deosebită prezintă selecţia de tulpini bacteriene cu capacitate de fixare mult mai ridicată şi cu durată mai lungă de activitate. S-a pus în evidenţă faptul că tulpinile cu virulenţă pronunţată determină la soia sporuri de recoltă mult mai mari decât bacteriile obişnuite neselecţionate. În România, N. Bălan a obţinut, cu diferite tipuri de bacterii (selecţie proprie), rezultate importante (bacterizat cu tulpina SO - 567, 3509 kilograme/hectar cu o diferenţă faţă de martorul nebacterizat de 1.620 kilograme/hectar). De foarte mare importanţă pentru creşterea producţiei de soia este nu numai inocularea cu tulpini bacteriene selecţionate, dar şi inocularea cu un număr mare de bacterii pe fiecare sămânţă: în India, cea mai mare producţie s-a obţinut când pe fiecare sămânţă se aflau 2,5 milioane de bacterii.

În cercetările specialiştilor, găsesc o însemnată creştere a procentului de proteină când numărul de bacterii pe sămânţă a trecut de un milion. Pentru a obţine o eficienţă ridicată în fixarea azotului atmosferic, bacteriile trebuie să găsească în sol condiţii cât mai favorabile de dezvoltare. Între aceste condiţii, rolul cel mai impoortant revine umidităţii solului, mai ales în momentul semănatului. Solul cu umiditate insuficientă (uscat) anulează efectul bacterizării, prin dispariţia în câteva zile a bacteriilor de pe seminţele bacterizate. Umiditatea solului este elementul esenţial care asigură un efect sporit al bacterizării seminţelor la soia irigată.

Cum a fost menţionat de mai multe ori, deosebit de importantă pentru dezvoltarea bacteriei este cantitatea de azot mineral din sol. În general, azotul în cantitate mare, administrat ca îngrăşământ înainte de semănat, frânează activitatea bacteriilor fixatoare de azot. De o deosebită importanţă pentru formarea bacteriilor este însă prezenţa în sol, în cantitate corespunzătoare, a fosforului. De prezenţa acestui element depinde în sol mobilitatea bacteriilor, fixarea acestora pe rădăcină şi fixarea simbiotică a azotului.

Pe solurile acide, aplicarea amendamentelor cu calciu creează condiţii mult mai bune pentru dezvoltarea bacteriilor şi fixarea pe cale simbiotică a azotului. Pe asemenea soluri, în condiţii de neamendare, microelementele molibden, zinc, cupru şi bor aduc sporuri însemnate de recoltă. Molibdenul ar trebui luat în considerare pentru soia în toate zonele de cultură din România. Reuşita procesului de infecţie a rădăcinilor de soia cu bacterii, precum şi dezvoltarea acestora, formarea nodozităţilor depind nu numai de factorii de mediu, ci şi de tehnologia bacterizării seminţelor.

Corect, bacterizarea seminţelor trebuie realizată înainte de introducerea lor în cutiile semănătorii. Ca atare, în acest moment, seminţele trebuie să fie încă umede. Tratamentul trebuie efectuat sub un cort, la adăpost de orice rază de soare, la capătul parcelei care se seamănă. Cantitatea de apă ce se foloseşte la bacterizare trebuie să fie de numai 25-40 mililitri pentru un kilogram sămânţă, ceea ce înseamnă în jur de 1,5-2,5 litri pentru cantitatea de seminţe ce se seamănă la hectar. Folosirea unei cantităţi mai mari de apă este total neindicată întrucât o parte din această apă se scurge pe prelată, antrenând cu ea o mare cantitate de bacterii. Altfel spus, trebuie folosită doar atâta apă câtă pot reţine seminţele pe suprafaţa lor. În cazul în care solul este uscat la suprafaţă, nu este o greşeală dacă se măreşte adâncimea de semănat până la stratul umed. Condiţiile de umiditate cerute de bacterii se îmbunătăţesc în această situaţie, iar roata tasatoare a semănătorii fixează mai bine sămânţa de pământul umed.

Un rol important pentru creşterea producţiei de soia va juca administrarea îngrăşămintelor pe frunze. Frunzele de soia au capacitate ridicată de absorbţie a substanţelor administrate sub formă de soluţie. În America, îngrăşarea foliară a plantelor de soia a determinat sporuri de producţie de 10-22%, iar în Brazilia de 32%. Pe frunze se pot administra azot, fosfor, potasiu şi sulf şi microelemente, între care molibden, bor, mangan, cobalt ş.a. În România, folosind diferite tipuri de îngrăşământ foliar, cercetătorii obţin la soia, în diferite variante, sporuri de producţie cuprinse între 4,15 şi 11,6 qintale/hectar., prin îngrăşarea foliară a soiei cu microelemente creşterea suprafeţei de asimilaţie, a intensităţii procesului de fotosinteză, a producţiei de seminţe (cu 14,6%) şi a conţinutului de proteine (cu până la 5,1%). Îngrăşarea soiei pe frunze cu îngrăşăminte foliare s-a dovedit eficientă economic. Este interesant de menţionat că îngrăşarea foliară determină sporuri importante de producţie pe terenurile cu fertilitate ridicată. Momentul cel mai potrivit de administrare se situează în perioada înfloritului şi a umplerii boabelor.

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Aplicarea biopreparatelor fertilizante în tehnologia de cultură la soia

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT