Aplicarea îngrăşămintelor la grâul de toamnă în condiţiile pedoclimatice din România

Grâul de toamnă este una dintre plantele agricole care reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor în toate condiţiile climatice din România. Experienţele efectuate până în prezent au evidenţiat capacitatea acestei plante de a valorifica economic atât îngrăşămintele organice, cât şi pe cele minerale.

În România s-a acumulat un bogat material experimental, din care se pot trage concluzii practice pentru aplicarea îngrăşămintelor în cultura grâului de toamnă în toate condiţiile pedoclimatice.

Gunoiul de grajd se poate aplica în cultura grâului de toamnă direct sau plantei premergătoare, în toate regiunile de cultură. Sporurile de recoltă ce se obţin prin folosirea gunoiului de grajd sunt foarte mari în toate zonele pedoclimatice în care se cultivă grâul de toamnă. La folosirea a 20 t/ha gunoi de grajd, privind la nivelul celor mai diferite zone de cultură a grâului şi la ani diferiţi, sporurile de recoltă s-au încadrat în limita a 6,69-15,5 q/ha. Reacţia cea mai puternică a fost înregistrată pe solurile argilo-iluviale şi pe solurile erodate. Gunoiul de grajd îşi măreşte eficacitatea dacă se aplică împreună cu îngrăşăminte minerale, îndeosebi pe soluri erodate şi pe soluri argilo-iluviale. Gunoiul de grajd se poate aplica atât grâului fermentat, cât şi proaspăt, fără să se înregistreze diferenţe de producţie între aceste două forme de utilizare. Cu toate că grâul valorifică gunoiul dat direct mai bine decât porumbul (mai ales în regiunile secetoase), în rotaţia porumb-grâu gunoiul de grajd trebuie aplicat întotdeauna porumbului, iar la grâu se folosesc îngrăşăminte minerale. Această practică este determinată, în primul rând, de timpul scurt ce stă la dispoziţie, după recoltarea porumbului, pentru transportul gunoiului, împrăştierea lui şi pregătirea solului. Trebuie făcută menţiunea că grâul de toamnă valorifică destul de bine gunoiul de grajd şi atunci când acesta se dă plantei premergătoare, în cazul de faţă porumbului. Efectul ulterior al gunoiului de grajd ca sursă de substanţe nutritive în primul an de remanenţă (al doilea an de la aplicare) echivalează cu aproximativ 1,2 kg N, 0,8 kg P2O5 şi 2 kg K2O per tona de gunoi aplicată. (Cr. Hera)

Îngrăşămintele minerale - constituie, în prezent şi în perspectivă, unul dintre cele mai importante mijloace de sporire a producţiei la grâul de toamnă în toate zonele de cultură. Pretutindeni unde s-a experimentat în România s-a pus în evidenţă efectul pozitiv al îngrăşămintelor minerale cu azot şi fosfor asupra producţiei de grâu. Sporurile de producţie sunt deosebit de mari, în limitele a 10,1-21,7 q/ha. Pentru aplicarea îngrăşămintelor minerale la grâul de toamnă reţin atenţia în mod deosebit două aspecte: dozele ce trebuie folosite şi timpul de aplicare.

Dozele de azot şi fosfor şi raportul acestor două elemente - la nivelul cunoştinţelor de astăzi, cantitatea de îngrăşăminte ce se utilizează în cultura grâului trebuie stabilită ţinând cont de un întreg complex de factori, printre care cei mai importanţi sunt: soiul cultivat, tipul genetic de sol, planta premergătoare, umiditatea solului, caracteristicile climatice ale anului precedent şi interacţiunea elementelor nutritive. La acestea se mai adaugă şi tipul de îngrăşământ folosit, interacţiunea îngrăşământ-sol, epoca şi metoda de încorporare şi alţi factori.

Influenţa soiului cultivat - numeroase date experimentale din România şi din alte ţări au evidenţiat reacţia sensibil diferită a soiurilor la îngrăşămintele minerale. Capacitatea de producţie a soiurilor, rezistenţa lor la cădere şi rezistenţa la boli foliare sunt particularităţi ce nu trebuie pierdute din vedere când se stabilesc dozele de îngrăşăminte chimice, îndeosebi cele cu azot. Referindu-se la particularităţile soiurilor şi la folosirea azotului în cultura grâului de toamnă, R. Baldoni menţionează: „Soiurile rezistente la cădere au tăiat în două motivul etic fundamental care punea până acum limită administrării dozelor puternice de azot“. Referindu-ne la tipul genetic de sol, trebuie reţinut faptul că grâul de toamnă reacţionează la azot şi fosfor, date împreună, pe toate tipurile de sol din România. Interpretând mai multe rezultate experimentale după metoda suprafeţelor de răspuns, Cr. Hera şi colaboratorii găsesc doza optimă economică de azot cuprinsă între 90 şi 120 kg/ha (substanţă activă), iar doza optimă de fosfor 79-90 kg/ha P2O5. Raportul N:P este favorabil azotului, mai ales în anii mai umezi sau după premergătoare ce consumă o cantitate mare de azot (sfeclă de zahăr, porumb, floarea-soarelui etc.). Fertilizarea unilateral numai cu azot şi mai ales numai cu fosfor nu este în măsură să satisfacă cerinţele grâului faţă de aceste elemente nutritive. Fertilizarea unilaterală nu sporeşte economic recoltele de grâu, iar costurile de producţie cresc substanţial. În România, pe solurile semănate cu grâu de toamnă, raportul N:P este de 1:0,7-0,8.

Planta premergătoare - constituie unul dintre cele mai importante criterii pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte ce se administrează grâului de toamnă. Astfel, după leguminoase, dozele de azot trebuie să fie evident mai mici decât după prăşitoare. Cantitatea de azot ce se administrează grâului semănat după o cultură de mazăre reuşită se reduce cu 30-40% faţă de cantitatea utilizată la grâul semănat după porumb. Experienţe mai vechi efectuate în România au pus foarte bine în evidenţă efectul remanent asupra producţiei de grâu al îngrăşămintelor fosfatice aplicate mazării. Luând în considerare suprafeţele de răspuns la fertilizare şi indicatorii agrochimici şi agroeconomici la grâul cultivat după diferite plante premergătoare, Gh. Burlacu găseşte diferite doze de azot şi fosfor deosebit de mari. Situaţia evidenţiată trebuie luată în considerare şi în cazul grâului cultivat în condiţii de irigare. Chiar şi pe solurile din regiunile umede îngrăşămintele minerale au efect prelungit. În anumite experienţe, la grâu s-a obţinut un spor important de producţie datorită remanenţei îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare. La stabilirea dozelor de îngrăşăminte trebuie avut în vedere faptul că, după plantele ce se recoltează timpuriu, solul lucrat se îmbogăţeşte vizibil în nitraţi, îmbogăţire ce se răsfrânge pozitiv asupra producţiei de grâu. Când planta premergătoare este o leguminoasă, cantitatea de nitraţi în solurile lucrate vara este de 2-6 ori mai mare decât în solurile arate numai toamna. După plantele ce se recoltează târziu (porumb, floarea-soarelui etc.), cantităţile de azot şi fosfor vor fi mai mari. Predominanţa azotului în raportul de îngrăşare are în astfel de cazuri mare importanţă. Cantităţile de îngrăşăminte ce se administrează grâului sunt strâns influenţate de umiditatea solului.  Este pusă în evidenţă corelaţia dintre umiditatea solului la semănat, doza de îngrăşământ şi producţia grâului de toamnă. S-a constatat că există o absorbţie mai intensă a azotului de către plantele de grâu pe măsură ce dozele de îngrăşământ au fost mărite, în cazul când înainte de semănat umiditatea solului a fost mai ridicată. Schimbarea în sens pozitiv a conţinutului umidităţii solului după semănat asigură condiţii pentru mărirea dozelor de azot, prin aplicarea acestuia în timpul iernii. Rezultă astfel că pentru grâul de toamnă cantităţile de azot pot fi diferite de la un an la altul, în funcţie de cantitatea de precipitaţii din lunile septembrie-februarie. În 11 ani luaţi în considerare, cantităţile optime de azot au variat, în funcţie de umiditate, în limita a 54-105 kg/ha. La grâul irigat, în diferite zone de cultură se realizează sporuri medii de recoltă cuprinse între 10,9 şi 20,8 kg/ ha. Dozele medii de azot se situează, în general, între 100 şi 110 kg/ha, iar dozele de fosfor între 31 şi 61 kg/ha. Consumul total de azot din sol şi din îngrăşăminte pentru realizarea producţiei maxime de grâu este elementul cel mai puţin variabil de la o zonă la alta. Preluând datele experimentale din 75 de experienţe, I. Picu şi colaboratorii au găsit în condiţii de irigare, pentru producţia maximă de grâu, un consum de azot de 230 kg/ha. Consumul economic de azot determinat pe baza eficienţei economice a îngrăşămintelor se ridică, în medie, la 180 kg/ha. Caracteristicile climatice ale anului precedent trebuie, de asemenea, să fie în atenţie la stabilirea dozelor de îngrăşăminte în cultura grâului. Astfel, după ani secetoşi, dozele de îngrăşăminte pot fi reduse, considerând că efectul remanent al substanţelor nutritive date plantei premergătoare va fi mai pronunţat. Dozele de îngrăşăminte se măresc în cazul când anul precedent a fost bogat în precipitaţii, condiţii care, pe de o parte, au determinat levigarea substanţelor mai solubile în straturile profunde ale solului, iar pe de altă parte, prin producţia mai ridicată a plantei premergătoare, un consum din sol a unor cantităţi mai mari de elemente nutritive. În plus, umiditatea mai ridicată a solului în anul precedent se răsfrânge pozitiv asupra grâului de toamnă şi deci apare posibilitatea utilizării unor cantităţi mai mari de îngrăşăminte pentru această plantă. Cât priveşte interacţiunea elementelor nutritive, am menţionat necesitatea ca pe toate solurile din România grâului de toamnă să i se aplice azotul împreună cu fosforul. În cultura grâului în România, în toate zonele sporul de producţie revine însă în cea mai mare parte azotului. La doza de N120 şi P80, sporul s-a încadrat între 8 şi 15,5 q/ha, iar sporul dat de fosfor între 1,5 şi 3,5 q/ha. Sporul de recoltă asigurat de interacţiunea azot-fosfor variază mult de la un an la altul şi pe diferite soluri, după cum afirmă Cr. Hera. O fertilizare raţională cu azot şi fosfor determină însă sporuri importante de recoltă. Aplicarea unilaterală a azotului duce treptat la înrăutăţirea însuşirilor fizice şi chimice ale solurilor (în special a celor acide). Fosforul aplicat singur nu aduce sporuri de recoltă semnificative decât rar, pe cernoziomuri. Acumularea lui în sol an de an duce la pronunţate carenţe în microelemente. Folosirea potasiului ca îngrăşământ în cultura grâului se face tot mai mult simţită, pe măsură ce se utilizează, obligat de creşterea capacităţii de producţie a soiurilor, cantităţi tot mai mari de azot şi fosfor. Orientarea spre administrarea potasiului la grâu se determină în funcţie de conţinutul solului în acest element şi de potenţialul productiv al solurilor. Se consideră bine aprovizionate pentru grâul de toamnă solurile care conţin peste 15 mg K2O la 100 g sol uscat; sub 15 mg K2O se administrează 50-60 kg/ha. Cele menţionate pun în evidenţă numeroasele aspect de care se ţine seama la stabilirea dozelor de îngrăşăminte la grâul de toamnă. Cr. Hera  prezintă în sinteză metodologia de calcul a dozelor pentru azot, fosfor şi potasiu, metodologie prin care se ajunge la dozele optime din punct de vedere economic (DOE).

Victor VĂTĂMANU