Asigurarea conditiilor optime plantelor de vita-de-vie

Dat fiind faptul că o plantaţie viticolă ocupă terenul o perioadă de 20-25 de ani, dar şi datorită complexului de lucrări ce vizează pregătirea terenului înainte de plantare (desfundare, nivelare, uneori terasare etc.), solurile situate sub o plantaţie viticolă sunt puternic modificate, atât sub raport morfologic (inversarea orizonturilor), cât şi aero-hidric, termic, fizico-chimic.

---

Structura solului - stă la baza unor însuşiri hidrofizice, cum ar fi: porozitatea, elasticitatea, formarea crustei, conductibilitatea hidraulică saturată, care însuşiri (după cum arată A. Teodorescu şi colab., 2002) pot genera, favorabil sau nu, declanşarea unor fenomene negative care se află în directă corelaţie cu creşterea şi dezvoltarea plantelor. Din cauza monoculturii îndelungate, structura solului se degradează, atât prin aplicarea neraţională a mecanizării (număr sporit de lucrări, momente ale umidităţii solului mai puţin optime), cât şi prin efectuarea unor treceri repetate şi inutile pe suprafaţa solului.

Degradarea structurii, coroborată cu tasarea accentuată a solului, va genera un raport aero-hidric deficitar, condiţii de anaerobioză, dezvoltare slabă a sistemului radicular, formarea crustei şi îngreunarea circulaţiei apei în sol, care la rândul lor pot declanşa eroziune hidrică de suprafaţă, stagnarea apei la suprafaţa solului etc. Pentru îmbunătăţirea structurii solului, se recomandă reducerea numărului de lucrări mecanice de mobilizare (superficială şi semiprofundă) a solului, efectuarea lor, dar şi a trecerii lor, la o umiditate a solului optimă, precum şi o fertilizare organică energică.

Rezerva macro şi microbiană a solului - activitatea organismelor vii din sol este corelată cu descompunerea substanţei organice. Microflora solului este constituită din: bacterii, alge şi ciuperci, microfauna - din amibe, ciliate, iar mezofauna - din nematozi, miriapode. Macrofauna este reprezentată prin animalele nevertebrate (viermi, insecte, larve, râme) şi vertebrate (şoareci, popândăi, cârtiţe etc.), care trăiesc permanent sau o anumită perioadă de timp în sol. Rolul acestei rezerve biologice se face simţit prin participarea succesivă la descompunerea substanţei organice (îngrăşăminte organice animale şi vegetale), din care rezultă elementele nutritive atât de necesare ciclului biologic al viţei-de-vie. Totodată, formarea complexului argilo-humic al solului, precum şi creşterea cantitativă şi calitativă a lui conduce la îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului, cu impact imediat asupra creşterii şi dezvoltării plantelor; fertilizarea periodică a solului cu îngrăşăminte organice, asigurarea unui regim aero-hidric optim printr-o agrotehnică raţională sunt considerate cele mai importante verigi ale unei agrotehnici viticole ştiinţifice.

Conţinutul în humus al solului constituie suportul vieţii microbiene din sol, el fiind un element de bază, generator de însuşiri fizico-chimice favorabile. Solurile bogate în humus au capacitate ridicată de reţinere a apei şi a substanţelor minerale, au o serie de proprietăţi fizice extrem de favorabile (densitate aparentă scăzută, grad de tasare diminuat, capacitate ridicată de pătrundere şi circulaţie a apei pe profil, o porozitate favorabilă), ele punând la dispoziţia sistemului radicular al plantelor un volum mare de explorare şi dezvoltare. Reglarea conţinutului solurilor în humus se face printr-o fertilizare raţională, bazată nu numai pe îngrăşăminte organice animale (gunoi de grajd), ci şi vegetale (compost de tescovină, îngrăşăminte verzi). Pe lângă îmbunătăţirea nutriţiei minerale şi organice, un conţinut optim de humus conduce la o îmbunătăţire a structurii, a regimului termic, dar, nu în ultimul rând, la creşterea rezistenţei solurilor la eroziunea hidrică de suprafaţă.

Reacţia solului (pH-ul) - are o influenţă asupra accesibilităţii elementelor nutritive în sol, aceasta influenţând în mod direct activitatea microorganismelor. Valorile scăzute (pH acid) conduc la o acumulare toxică a aluminiului, magneziului, zincului, acumulare care împiedică creşterea sistemului radicular şi totodată influenţează negativ starea structurală a solului şi regimului său aero-hidric. Valorile ridicate (pH alcalin) determinate de prezenţa în exces a carbonatului de calciu generează apariţia clorozei ferice, boală fiziologică ce se manifestă prin blocarea fierului la nivelul sistemului radicular al plantei. În asemenea condiţii se recomandă, în urma studiilor agrochimice de specialitate, aplicarea imediată a amendamentelor, în scopul neutralizării reacţiei (acide sau alcaline) a solului, cu rol imediat în ameliorarea şi îmbunătăţirea zestrei edafice a parcelei, deci a condiţiilor de viaţă a sistemului radicular.

Eroziunea solului - este produsă de acţiunea picăturilor de ploaie, dar şi de slaba funcţionare a sistemului de drenare a solului (drenajul extern şi intern). Viteza de pătrundere a apei din sol este corelată direct şi pozitiv cu infiltraţia şi scurgerea, fenoamene generate, la rândul lor, de situaţia reală a reliefului şi de însuşirile hidrofizice ale solului. Drenajul extern al solului este dat de panta terenului, de gradul de acoperire a suprafeţei solului şi de umiditatea iniţială a sa. Drenajul intern se corelează cu însuşirile fizice ale solului: textură, grad de tasare, structură, conţinut în humus şi argilă etc.; ca urmare a fenomenului de eroziune, are loc şi o dezgolire a butucilor şi o diminuare a volumului de sol explorat de sistemul radicular. Intensificarea eroziunii este generată de o serie de modificări, dintre care amintim: mărimea dimensiunilor parcelei, suprimarea vegetaţiei lemnoase din vecinătatea parcelei; amplasarea rândurilor dealvale; compactarea solului prin lucrări de mobilizare repetate şi realizate la o umiditate a solului necorespunzătoare; absenţa fertilizării organice, panta mare a reliefului. Ca măsuri de prevenire şi combatere se recomandă: realizarea unei amenajări antierozionale a suprafeţei în pantă; amplasarea rândurilor pe curba de nivel; agrotehnica adecvată (mobilizări profunde pentru ameliorarea infiltraţiei apei în sol, înierbarea intervalelor dintre rândurile de plante, fertilizarea organică, mulcirea solului cu diferite materiale vegerale).

Umiditatea solului - viţa-de-vie este o mare consumatoare de apă, având în vedere faptul că are şi un aparat vegativ bine dezvoltat. Umiditatea optimă a solului pentru viţa-de-vie este cea cuprinsă între 50 şi 80% din intervalul umidităţii active, apreciindu-se că valorile mai mici sunt favorabile maturării boabelor, iar cele mai mari creşterii lăstarilor. Totodată, lipsa umidităţii solului din perioada de vegetaţie dă naştere la o diminuare a creşterii lăstarilor şi a rădăcinilor, la o slabă dezvoltare a aparatului foliar, deci la o debilitare a butucului, încheiată cu pieirea prematură a plantelor. Acest stres hidric determină o scurtare a perioadei de vegetaţie, prin intrarea prematură în repaus a plantelor. De asemenea, apa în exces favorizează apariţia putregaiului cenuşiu, diminuează rezistenţa la ger, precum şi la mană.

Dacă excesul de apă este prezent pe solurile cu textură grea, argiloasă, caracterizate cu un drenaj extrem de deficitar, el determină un raport aerohidric deficitar, care generează condiţii reale de anaerobioză, o creştere redusă a volumului radicular, precum şi o absorbţie scăzută a elementelor nutritive.

Cele două extreme ale umidităţii solului (excesul şi deficitul) pot fi reglate printr-o agrotehnică adecvată, condusă corect şi ştiinţific de specialişti; astfel, solurile cu deficit de umiditate vor fi întreţinute în direcţia conservării apei în sol; în schimb, cele cu exces, în direcţia unei evoporări mai intense, coroborate cu un consumator suplimentar (înierbare anuală sau de durată pe intervalul dintre rândurile de plante). În ambele cazuri de umiditate, o mare atenţie se va acorda alegerii perioadelor optime de mobilizare a solului, iar când efectiv nu se poate intra mecanizat, se recomandă, în mod expres, utilizarea erbicidelor, în ideea evitării distrugerii structurii solului. De asemenea, se va avea în vedere şi o fertilizare organică susţinută, care, datorită aportului său, va conduce la îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi hidrofizice ale solului, cu impact imediat asupra îmbunătăţirii regimului aero-hidric din sol, şi deci a creşterii şi dezvoltării sistemului radicular al viţei-de-vie. În situaţii limită de exces de umiditate, se recurge la eliminarea apei în exces de la suprafaţa solului prin lucrări de drenaj, iar în situaţii de deficit de umiditate, de asemenea limită, se va utiliza, ca metodă de completare a deficitului, irigarea, în aşa fel încât, în funcţie de fenofaza plantei de viţă-devie, să i se asigure un optim hidric.

Argilozitate pronunţată - în general, pe formele plane de relief de pe platouri, platforme late, versanţi terasaţi, unde au fost deplasate volume mari de pământ, până s-a ajuns la roca-mamă, s-a dezvoltat o serie de soluri bogate în argilă, care, la rândul ei, a generat un drenaj intern deficitar, pe de o parte, dar şi o serie de însuşiri fizice şi hidrofizice deficitare, pe de altă parte, cum ar fi: densitate aparentă mare şi foarte mare, grad de compactare şi de tasare mare, conductivitate hidraulică saturată redusă, un volum poros deficitar. De asemenea, acest procent ridicat de argilă duce la existenţa în sol a unui regim aero-hidric deficitar, în deformarea aerului din sol, care, la rândul său, provoacă o anaerobioză prelungită sistemului radicular al plantelor. Totodată, această argilozitate ridicată stă la baza unor necorelări între epoca optimă de efectuare a lucrărilor de mobilizare a solului, eficienţa lucrărilor şi, nu în ultimul rând, calitatea acestora. Pe aceste soluri, umede şi reci, sunt necesare lucrări de mobilizare profundă a solului, de afânare adâncă, de scarificare, pentru a permite pătrunderea apei pe profilul solului şi eliminarea excesului temporar de apă de la suprafaţa solului. Tot în acest scop, se recomandă înierbarea intervalelor dintre rândurile de plante, în scopul consumului suplimentar de apă de către covorul vegetal, dar şi a protecţiei suprafeţei solului. Având în vedere că aceste soluri sunt în general sărace, sub aspectul rezervei nutritive, se recomandă o fertilizare organică energică şi susţinută, în scopul compensării nutritive, pe de o parte, dar şi în scopul îmbunătăţirii însuşirilor fizice, pe de altă parte.

Procent foarte mare de nisip - textură grosieră
Cultura viţei-de-vie pe nisipuri prezintă tehnologii diferenţiate de întreţinere, pornind chiar de la plantatul viţelor. Pe aceste nisipuri se resimte foarte mult lipsa apei; conţinutul scăzut de argilă face ca ele să prezinte un drenaj intern excesiv, deci un deficit prelungit sub aspect hidric. Slaba aprovizionare în humus şi elemente nutritive impune utilizarea irigaţiei prin picurare, coroborată cu o fertilizare concomitentă, prin dizolvarea sărurilor chimice în apa de irigat. Se recomandă o fertilizare energică şi susţinută cu îngrăşăminte organice şi întreţinerea intervalelor dintre rândurile de plante printr-un covor vegetal anual, format din amestec de plante anuale: secară + leguminoasă; după cosire, masa vegetativă se recomandă a se încorpora în sol, în urma unei lucrări de arătură, cu întoarcerea brazdei. Acolo unde intervalele dintre rânduri sunt întreţinute ca ogor negru, se recomandă efectuarea unui număr cât mai redus de lucrări şi chiar înlocuirea praşilelor mecanice cu discuiri superficiale, la cel mult 5-8 cm adâncime.

Totuşi, se va avea în vedere prezervarea plantaţiei, deci evitarea pierderii ei prin uscare, recomandându-se utilizarea irigaţiei localizate; ea nu presupune costuri ridicate, nici o agrotehnică specială; în schimb, sub impactul său, producţiile cantitative şi calitative de struguri vor fi măsura efortului material şi viaţa plantei va fi asigurată prin evitarea pierderilor premature de plante.

Victor VĂTĂMANU