Au nevoie agricultorii romani de un program guvernamental de finantare a agriculturii?

_Pentru România, agricultura este o prioritate absolută. Această afi rmaţie se bazează atât pe resursele naturale şi umane ale agriculturii româneşti, cât şi pe funcţiile sociale şi economice vitale ale acestei ramuri, dintre care amintim: asigurarea alimentaţiei populaţiei României, a necesarului de materii prime pentru industrie, a unui export activ şi profi tabil de produse agroalimentare, protecţia mediului şi a peisajului,
menţinerea echilibrului ecologic, dezvoltarea spaţ iului rural.

---

Cu cât componenta comercială creşte ca pondere în totalul producţiei agricole, cu atât agricultura pe ansamblu va fi mai performantă, iar România agricolă va fi mai integrată în circuitul economic  intern şi internaţional. Academicianul Ioan Păun Otiman consideră că, pentru stimularea acestor funcţii importante ale agriculturii, agricultura, ca ramură, şi agricultorii, ca participanţi la realizarea echilibrului economic şi social, trebuie susţinuţi, prin efort naţional, financiar şi legislativ. În opinia sa, sprijinirea agriculturii ar trebui axată pe trei canale principale, şi anume: sprijinirea şi  susţinerea financiară pentru formarea şi calificarea agricultorilor, viitorii fermieri privaţi ai României; sprijinirea şi susţinerea financiară pentru formarea şi consolidarea gospodăriilor (fermelor) privat-familiare; sprijinirea şi susţinerea financiară şi legislativă pentru construcţia infrastructurilor din amonte şi aval de agricultură. Formarea de ferme şi gospodării privat-familiale de mărimi competitive din punct de vedere comercial ar trebuie sprijinite şi pe plan fiscal. Fermierii care reuşesc să-şi constitue ferme de o anumită suprafaţă sau cu un anumit efectiv minim de animale ar trebui stimulaţi prin scutiri de impozite pe anumite termene. Sprijinirea agricultorilor în producţie ar trebui să îmbrace forma preţurilor de intervenţie, susţinute prin diferenţe de la bugetul de stat. De asemenea, sprijinirea agricultorilor ar trebui axată pe mecanismul creditării formării fermelor şi pentru exploatarea acestora.

În continuare, prezentăm o scurtă retrospectivă a fenomenului economic de susţinere a programului de sprijin (subvenţionare) a agriculturii în zona vest-europeană, cu predilecţie în agricultura franceză. Întrucât după terminarea războiului, în anii 1945-1946, agricultura franceză, germană, olandeză, austriacă, italiană, ca de altfel agricultura din toate ţările care au fost teatru de desfăşurare a luptelor, se afla la un grad de dezorganizare inimaginabil, la un nivel de dotare foarte precar şi, prin consecinţă, randamentele tehnice şi economice se aflau la niveluri de suferinţă naţională şi europeană (marea foamete şi 1945-1947 a cuprins circa 2/3 din Europa, iar cartelarea hranei era printre cele mai drastice măsuri luate de guvernele acelei perioade). În atari condiţii, Europa Occidentală nu a avut alternativă. Toate ţările vest-europene au adoptat programe de susţinere, modernizare, reorientare şi sprijinire a agriculturii. Din foarte multe puncte de vedere, considerăm că primul program de modernizare a agriculturii franceze poate reprezenta un punct de reper pentru ţările est-europene care în anii 1990-1997 se aflau aproximativ în situaţia agriculturii franceze a anilor 1946-1950. Programul (planul) de modernizare a avut în vedere ameliorarea condiţiilor de producţie şi comercializare în exploataţiile familiale, axându-se, cu precădere, pe următoarele domenii principale: formarea profesională a agricultorilor, susţinerea tehnică a exploataţiilor în vederea perfecţionării metodelor de producţie; ameliorarea soiurilor de plante cultivate (introducerea hibrizilor) şi selecţia raselor de animale; utilizarea unor doze din ce în ce mai însemnate (şi raţionale) de îngrăşăminte şi produse chimice pentru tratamente; dezvoltarea lucrărilor de amenajare şi echipare a exploataţiilor agricole (irigaţii, desecări, asanare, amendare etc.). Acest program de evoluţie, după cum apreciază profesorul P. Roux, „impunea un efort de investiţii considerabil”. În vederea realizării acestui program, în perioada 1946-1957 investiţiile în agricultura franceză au fost de 900 de miliarde de franci francezi, din care (foarte important) 500 de miliarde de franci francezi din fonduri publice, 100 de miliarde de franci francezi împrumuturi prin Creditul Agricol şi alte bănci şi 300 de miliarde de franci francezi prin autofinanţare. Este puţin? Este mult? Istoria a demonstrat că nu.

Creditul Agricol a fost principala societate bancară franceză care a finanţat programul de modernizare, prin trei mari categorii de împrumuturi: pe termen scurt, între două recolte, finanţând necesarul curent de lichidităţi pentru exploataţiile agricole; pe termen mijlociu, prin care s-au finanţat investiţiile în mijloace de producţie, animale etc.; pe termen lung, destinate procurării de tractoare, utilaje, investiţii, într-un cuvânt tehnologii, extinderea fermelor, prin cumpărare de teren, de ferme în întregime, echiparea tehnică a terenurilor, îmbunătăţirea condiţiilor de locuit în fermă etc.

O parte însemnată din aceste împrumuturi au beneficiat de un sistem de bonificaţii ale dobânzilor, termene de garanţie etc., statul francez susţinând prin alocaţii bugetare diferenţa dintre dobânda creditului angajat de agricultor şi dobânda pieţei practicată de băncile finanţatoare. În anul 1962, alocaţiile bugetare pentru bonificaţii au fost de numai 133 de miliarde de franci francezi, ca în anul 1980 să ajungă la 5,5 miliarde de franci francezi. Eficacitatea economică şi productivă a creditului francez poate fi lesne observată în funcţie de structura acestuia, pe destinaţii. Facilităţi mari s-au acordat creditelor pentru investiţii productive. Astfel, creditele pe termen lung au reprezentat circa 10-11% din valoarea producţiei agricole obţinute în perioada 1970-1982, iar ponderea creditelor destinate finanţării modernizării tehnologiei, echipării terenului şi cumpărării de terenuri din volumul total al creditului agricol a crescut de la 46%, în mai 1971, la 78%, în anul 1982. Este limpede din prezentarea acestor date că statul francez, prin guvernele sale, a avut o politică financiară şi de credit precis orientată, iar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Agricultura Franţei şi fermierii săi realizează la această dată performanţe notabile privind rezultatele tehnice, economice şi financiare în cadrul Uniunii Europene. După adoptarea Tratatului de la Roma (1957) privind constituirea Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună), agricultura europeană a intrat într-o altă perioadă de evoluţie. Politica Agricolă Comună (PAC) cuprinsă în Tratatul de la Roma se axează pe trei principii fundamentale: crearea şi menţinerea unei pieţe unice; preferinţa comunitară în relaţiile de comerţ exterior; solidaritatea financiară, printr-un buget al Pieţei Comune, ca principal instrument de finanţare a PAC. Obiectivele fundamentale ale Politicii Agricole Comune (PAC), aşa cum au fost cuprinse în Tratatul de la Roma, sunt următoarele: creşterea productivităţii
agriculturii; ameliorarea nivelului de viaţă al agricultorilor; stabilizarea pieţelor; garantarea securităţii aprovizionării şi oferirea de produse consumatorilor la preţuri rezonabile. Politica agricolă comunitară, în esenţa sa, s-a dorit să reprezinte un echilibru între susţinerea nivelului de venit mediu al agricultorilor (asemănător cu cel al salariaţilor) şi menţinerea unor preţuri relativ scăzute la produsele agricole oferite locuitorilor Comunităţii Europene. La acest amplu proces de reglare a raportului (echilibrului) dintre venitul mediu al agricultorilor şi cheltuielile alimentare ale populaţiei a trebuit să participe Comunitatea, în ansamblul său, printr-un buget comunitar. Politica Agricolă Comună a dat rezultate evidente. În perioada 1970-1990, producţiile medii la cereale, lapte şi zahăr s-au dublat. Prin această creştere accelerată a producţiilor, Uniunea Europeană a ajuns în situaţia de a stoca mari cantităţi de alimente şi produse agricole. De asemenea, fermierii vest-europeni, mai cu seamă cei din zonele defavorizate ecologic şi economic, precum şi micii fermieri au intrat într-o fază de involuţie economică şi financiară; drept consecinţă, după anul 1990, politica agricolă comunitară a fost restructurată, incluzându-se noi domenii de finanţare şi susţinere. Fără a intra în amănunte, programele de finanţare a Politicii Agricole Comune au reprezentat esenţa succesului agriculturii comunitare. Deşi în Uniunea Europeană supraproducţia şi stocarea producţiei agroalimentare sunt caracteristica de bază a economiei agroalimentare, totuşi continuă să susţină masiv agricultura prin diferite elemente ale politicii financiare, bugetare şi de credit. Ponderea cheltuielor alocate din bugetul comunitar are mărimi ridicate, variind între 55 şi 60% din totalul cheltuielilor bugetare ale Uniunii Europene. Rata susţinerii agriculturii (calculată ca raport între ponderea cheltuielor destinate agriculturii şi PIB şi ponderea agriculturii în formarea PIB) este în creştere în ultimii ani. De asemenea, costul PAC pe locuitor înregistrează o creştere totală destul de însemnată. Paradoxal, în România, indicatorii susţinerii agriculturii, cu toată precaritatea acesteia, au tendinţe inverse faţă de Uniunea Europeană. Ponderea cheltuielilor bugetare (de susţinere) destinate agriculturii este în scădere. În timp ce majoritatea agricultorilor se află la limita inferioară a supravieţuirii, iar mulţi agenţi economici (societăţi comerciale şi societăţi agricole) se află în pragul falimentului, ponderea cheltuielilor populaţiei destinate alimentaţiei înregistreză cote ridicate.

Obiectivul fundamental al agriculturii româneşti trebuie să fie formarea proprietăţii şi consolidarea exploataţiei privat-familială în ferme mici şi mijlocii de tip vest-european. Întreaga strategie legislativă şi întreaga politică guvernamentală trebuie axată pe acest obiectiv. Toate legile cu impact agricol trebuie să favorizeze, să stimuleze şi să sprijine dezvoltarea fermei privat-familiale.

Politicile guvernamentale, guvernele, în condiţiile statului de drept, democratic, pluralist, sunt monocolore sau de coaliţie, cu o anumită platformă de politică agrară. Guvernele, de fapt, au acţiune pe termen scurt sau mijlociu, în funcţie de mandatul lor. Într-un cuvânt, guvernele vin şi pleacă. În cazul unei agriculturi în plin proces de tranziţie, de conturare şi de formare, politicile guvernamentale trebuie să se înscrie pe strategia agroalimentară naţională. În caz contrar, fiecare guvern, mai stabil sau mai efemer, va face invers faţă de precedentul, iar în planul acumulărilor benefice nu se realizează nimic. Politicile guvernamentale de sprijinire a agricultorilor trebuie să se implice în domeniul stabilităţii producţiei, a asigurării resurselor prin pârghii financiare, stabilităţii şi echilibrului preţurilor produselor agricole, asigurării consultanţei de specialitate pentru micii fermieri, sprijinirii procesului investiţional şi de stabilitate a forţei de muncă etc.

Subvenţionarea agricultorilor.
Se teoretizează foarte mult necesitatea, utilitatea şi impactul subvenţionării agricultorilor asupra economiei în ansamblul ei şi asupra comerţului naţional şi internaţional cu produse agricole. Cu toată diversitatea punctelor de vedere, în practică, toate ţările cu potenţial economic subvenţionează direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică, agricultorii lor. Cu prilejul negocierii şi semnării acordurilor internaţionale din domeniul comerţului agricol, la dezbaterile ştiinţifice pe teme de economie agrară şi ale politicilor agricole se susţine teza cu privire la reducerea subvenţionării agricultorilor. În limbaj cotidian, inclusiv al multor oameni politici şi demnitari, se foloseşte sintagma subvenţionarea agriculturii. În perioada de tranziţie, de instabilitate economică, de creştere puternică a inflaţiei şi a preţurilor materialelor agricole şi a dobânzilor, subvenţionarea agricultorilor este o acţiune financiară complexă, care intră în sfera politică rurală a guvernelor şi în competenţa acestora. Subvenţionarea agricultorilor poate fi făcută după mai multe procedee economice şi financiare, unde implicarea bugetară a guvernului este directă. În principiu, subvenţionarea agricultorilor cunoaşte trei modalităţi concrete: subvenţionarea intrărilor în fermă (a materialelor agricole sau a dobânzilor la creditele acordate pentru materiale agricole); subvenţionarea unor activităţi din fermă (creşterea animalelor, cultivarea anumitor plante, organizarea unor activităţi agricole sau de service agricol etc.); subvenţionarea ieşirilor din fermă (a produselor sub formă de preţuri garantate sau prime de producţie). Subvenţionarea intrărilor (sau subvenţionarea costurilor) fie cele materiale, fie cele financiare de credit, deşi nu sunt agreate de organismele financiar-bancare internaţionale (FMI, BIRD, BERD), deoarece produc o serie de distorsiuni în evaluarea şi calculaţia corectă a costurilor produselor agricole, totuşi, în faza de formare a gospodăriilor private, de consolidare a exploataţiilor şi de însuşire a tehnologiilor corecte de producţie, subvenţionarea intrărilor se impune pentru încă o perioadă.

Subvenţionarea carburanţilor.
Utilitatea socială a carburantului folosit pentru arat, semănat sau recoltat plante agricole nu poate fi aceeaşi cu utilitatea socială a carburantului folosit în alte activităţi turistice sau chiar economice. Prin urmare, multe guverne europene aplică politica subvenţionării carburanţilor folosiţi în agricultură.

Subvenţionarea seminţei.
Din cauza faptului că preţurile seminţei din verigile biologice superioare sunt prohibitive pentru agricultorii în formare, subvenţionarea seminţei (ca primă verigă tehnologică de maximă importanţă) se impune. Guvernul ar trebui să adopte două soluţii: prima, cea mai avantajoasă pentru cultivatori, ar fi să subvenţioneze diferenţa dintre preţul de vânzare al seminţei şi preţul de vânzare al produsului marfă; a doua, guvernul să avanseze diferenţa dintre cele două preţuri până la recoltare, când aceasta se recuperează din noua recoltă. Sporul de recoltă datorat calităţii seminţei, cumulat la nivel naţional, prin creşterea ofertei, ar conduce la o economie suficientă pentru acoperirea efortului bugetar.

Subvenţionarea unor doze de îngrăşăminte din start.
Din motive bine cunoscute (absenţa mijloacelor financiare), cei mai mulţi agricultori privaţi nu mai folosesc nici o cantitate de îngrăşăminte chimice. Pentru eliminarea acestei stări cu efecte negative asupra producţiei, considerăm că o anumită perioadă de timp este necesară subvenţionarea unor doze de îngrăşăminte de către stat la unele culturi agricole importante.

Subvenţionarea combaterii unor boli şi dăunători (epifitii şi epizotii) la plante şi animale.
Bolile netratate şi dăunătorii necombătuţi reduc recolta, în medie, cu 30-40% faţă de recoltele obţinute în condiţii tehnologice normale. Combaterea unor boli şi dăunători nu este o problemă locală sau personală a producătorului. De regulă, combaterea bolilor şi a dăunătorilor este o problemă regională sau naţională. Din această cauză, cheltuielile cu combaterea anumitor boli şi dăunători cu grad mare de periculozitate trebuie susţinute din fonduri bugetare.

Subvenţionarea dobânzilor
la credite. Toate ţările europene practică subvenţionarea diferenţiată a dobânzilor la credite. Considerăm că şi România trebuie să aplice o politică flexibilă de subvenţionare a dobânzilor în funcţie de obiectivele politicii agricole, în funcţie de produsele şi activităţile pe care dorim să le promovăm. Considerăm, de asemenea, că subvenţionarea dobânzilor la creditele acordate tinerilor agricultori, la creditele pentru investiţii, pentru formarea fermelor privat-familiare sunt de prioritate absolută în România.

Susţinerea preţurilor produselor agricole.
Acţiunea diferită pentru preţurile produselor agricole în perioada de tranziţie este dezastruoasă asupra economiei producătorului agricol. O politică a preţurilor de echilibru practicat de guvernele ţărilor cu agricultură în tranziţie este benefică pentru asigurarea unei stabilităţi pe termen mediu a producţiei agricole. Din experienţa ţărilor care au parcurs perioade de tranziţie, de depresiune economică şi inflaţie, este necesară aplicarea unei politici guvernamentale corecte în domeniul preţurilor. În practica ţărilor vest-europene s-au conturat trei tipuri de preţuri: obiectiv, indicativ şi de campanie. Cele trei preţuri reprezintă un sistem corelat de echilibru pe termen scut şi mediu.

Preţul obiectiv are o durată de aplicabilitate mai lungă (de regulă 3-5 ani) şi comportă trei modalităţi diferite de stabilire: cu creştere moderată, cu creştere puternică şi cu reducere. Tipul de evoluţie a preţului obiectiv este în funcţie de prognoza economică. Preţul obiectiv corect evaluat în timp dă garanţie producătorului agricol în continuitatea producţiei.

Preţul indicativ se stabileşte în fiecare an, înaintea începerii producţiei agricole. Preţul indicativ corectează eventuala abatere a preţului obiectiv. Preţul indicativ are, de asemenea, efecte benefice asupra producţiei curente. Prin acest preţ se dă garanţie producătorului că producţia lui va fi valorificată în condiţii de preţ favorabil, care-i garantează o profitabilitate mijlocie, asiguratorie.

Preţul de campanie este un preţ efectiv, care de fapt se plăteşte producătorului după recoltarea culturilor. După experienţa pieţei agricole franceze, întregul sistem de preţuri are credibilitate dacă între cele trei preţuri nu sunt oscilaţii mai mari de 5-6%. Acestea au fost câteva gânduri legate de posibilitatea afirmării fermierului român şi mai ales de posibilitatea folosirii unor experienţe viabile pentru promovarea agriculturii româneşti în cadrul pieţelor agricole din Uniunea Europeană._