Boli ale cartofului produse de agenţi patogeni din sol

O mare parte din viaţă, din ciclul biologic al acestor paraziţi se desfăşoară în sol, ei atacând, în primul rând, părţile subterane ale cartofului. Solul este şi principalul mediu de supravieţuire şi de transmitere de la un an la altul. Pe lângă supravieţuirea în sol, aceşti paraziţi pot trăi, după cum prezintă I.I. Sigismund şi colaboratorii, pe tuberculi şi pot fi răspândiţi odată cu aceştia. Unii paraziţi (Helminthosporium solari) au chiar viaţă scurtă în sol.

Deoarece răspândirea acestor paraziţi este limitată, ei au un singur ciclu biologic, ceea ce înseamnă că în perioada de vegetaţie a cartofului are loc un singur ciclu de infecţiecreştere-reproducere. În cazul paraziţilor monociclici din sol, reproducerea şi ciclul bolii au loc paralel cu ciclul de creştere şi dezvoltare al plantelor. Infecţiile apar în timpul creşterii plantelor, iar sursa bolii este solul şi/sau tuberculii contaminaţi plantaţi. Fiecare dintre aceste boli apare într-un anumit stadiu de creştere al plantei. În cazul unor boli, simpotomele apar la scurt timp după plantare (Rhizoctonia solani), dar, în mod obişnuit, ele evoluează încet şi sunt evidente doar la recoltare. În cazul bolilor produse de paraziţii din sol principalele simptome se observă pe tuberculi. Unele îşi limitează atacul la nivelul epidermei, a cojii tuberculilor, provocând pierderi în primul rând calitative, prin reducerea aspectului comercial. În cazul acestor boli, forma şi consistenţa tuberculilor nu se modifică. Între acestea, reprezentative sunt bolile cunoscute sub numele de râie (comună, argintie, făinoasă) şi mai puţin rizoctonioza şi uscarea timpurie. O altă grupă de boli este cea care îşi manifestă prezenţa prin simptome pe tuberculi, dar care depăşeşte coaja tuberculilor, atacul lor manifestându-se în pulpa tuberculilor, modificând forma şi consistenţă acestora. În cazul acestor boli, pierderile pot fi importante (putregaiurile uscate, Fusarium sp.; Phoma sp.; şi cele umede, Erwinia ş.a.)

Boli care afectează valoarea comercială a tuberculilor de cartof

Râia comună (Streptomycetes scabies)

Dintre bolile care produc leziuni superficiale tuberculilor de cartofi, care produc deprecierea lor comercială, râia comună este cea mai frecventă şi cu cea mai mare importanţă. Este o boală comună, frecventă, prezentă în toate zonele unde se cultivă cartof. Boala nu produce pierderi cantitative la culturile care se recoltează toamna. În schimb, leziunile de pe coaja tuberculilor depreciază valoarea comercială. Când se plantează mulţi tuberculi atacaţi, se constată o răsărire neuniformă şi o întârziere a tuberizării, dar până la sfârşitul perioadei de vegetaţie aceste diferenţe dispar. Microorganismul care produce boala - Stretomyces scabies - atacă mai multe specii de plante cultivate sau spontane. Este polifag. Prin urmare, acest parazit poate fi prezent şi în soluri în care nu s-a cultivat niciodată cartof, Streptomicetele pot supravieţui perioade lungi pe resturi de plante şi chiar în gunoiul de grajd. Monocultura poate creşte severitatea bolii, dar cea mai importantă sursă a bolii o reprezintă totuşi tuberculii bolnavi plantaţi. Ce mai mare frecvenţă a atacului se înregistrează în solurile uşoare, nisipoase, în special în verile secetoase. Frecvenţa şi intensitatea atacului depind în foarte mare măsură de cantitatea de apă din sol. În cazul verilor secetoase, pericolul unui atac intens este ridicat, indiferent ce material s-a plantat. Principalele măsuri de control al acestei boli sunt asigurarea unei rotaţii cât mai lungi, eliminarea tuberculilor atacaţi din materialul de plantat şi asigurarea apei pe timpul perioadei de vegetaţie a cartofului. Îngrăşământul verde (secară, mei, orz) reduce incidenţa bolii, în timp ce morcovul, sfecla, spanacul şi ridichea pot favoriza boala. Îngrăşămintele organice influenţează pozitiv evoluţia bolii. Posibilităţile chimice de control sunt destul de limitate. Rezultate mulţumitoare s-au obţinut prin tratarea tuberculilor de sămânţă cu substanţe de tip mancozeb, în doză de 2 kg/t de cartof. Soiurile cultivate în România diferă mult în ceea ce priveşte sensibilitatea la râia comună. Pe solurile ştiute că au fost probleme cu această boală, nu se recomandă cultivarea soiurilor de tip Desiree, care este foarte sensibil. Rezumând, principalele măsuri de control sunt: eliminarea de la plantare a tuberculilor cu pustule de râie comună, evitarea monoculturii şi menţinerea umidităţii solului cât mai aproape de capacitatea de câmp.

Râia argintie (Helminthosporium solani; san. Spondylocladium atrovirens)

Este o boală prezentă în marea majoritate a zonelor unde se cultivă cartoful. Boala atacă doar tuberculii, afectând negativ aspectul comercial, producând şi pierderi cantitative în timpul păstrării prin deshidratarea rapidă a tuberculilor atacaţi, dar pierderile sunt de mică importanţă. Ciuperca infectează tuberculii în câmp, boala evoluând în timpul păstrării. Principala cale de transmitere a ciupercii de la un an la altul sunt tuberculii de sămânţă infectaţi. În sol, acest parazit are viaţă scurtă, aşa că infecţiile îşi au originea în tuberculul-mamă. În timpul vegetaţiei, infectarea tuberculilor este favorizată de perioadele cu temperaturi ridicate, iar la recoltare şi în timpul păstrării, de umiditate ridicată. Această ciupercă atacă doar tuberculii de cartof. Nu se cunoaşte până în prezent nici o altă gazdă şi nu poate supravieţui rigorilor iernii în sol. În câmp, s-a constatat că, dacă perioada dintre încetarea creşterii şi recoltare este mai lungă, creşte frecvenţa tuberculilor atacaţi. Nu există legătura directă între gradul de infectare a materialului de plantat şi gradul de infectare a noii producţii. Eliminarea de la plantare a tuberculilor atacaţi este o măsură importantă de control, dacă ţinem seama de faptul că ciuperca nu poate supravieţui în sol. La fel, de mare importanţă sunt recoltarea cât mai rapidă după maturizarea tuberculilor şi păstrarea lor în condiţii corespunzătoare.

Uscarea timpurie a cartofului (Verticillium albo-atrum; verticillium dahlie.)

Uscarea timpurie a cartofului este o boală intrată relativ recent în atenţia cultivatorilor de cartof, cu toate că pierderile pot fi de 6-10 t/ha. Acest lucru se datorează în primul rând simptomelor atipice, lipsei unor semne caracteristice care să diferenţieze uscarea produsă de această boală faţă de uscarea normală a plantelor. Boala este greu de recunoscut. Patogenul pătrunde prin sistemul radicular şi se stabileşte în xilem şi în primele faze ale îmbolnăvirii nu produce simptome evidente pe foliaj. Ajunsă în plantă, ciuperca se dezvoltă în toate organele, dar mai ales în vasele conducătoare ale tulpinii, pe care le astupă, împiedicând circulaţia normală a apei şi a substanţelor nutritive. Este deci o traheomicoză. Scurtarea perioadei de vegetaţie produsă de Verticiliium sp. este frecvent pusă în mod greşit pe seama fertilizării sau irigării insuficiente, a efectului altor boli. Cele două specii, Verticillium albo-atrum şi Verticillium dahlie, sunt separate prin sensibilitatea la temperatură şi prin structurile de supravieţuire pe care le formează. Verticillium albo-atrum formează numai hife melanizate în ţesuturile infectate, iar temperatura optimă este de până la 24 de grade Celsius. Verticillium dahlie formează microscleroţi adevăraţi ca structuri de supravieţuire şi creşte bine până la temperaturile de 27 de grade Celsius. În unele zone, în anumite situaţii, moartea prematură a plantei de cartof poate fi cauzată şi de Erwinia carotovora, care produce aceleaşi simptome ca şi Verticilllium dahlie, adică o cloroză care progresează, necrozarea foliajului şi decolorarea sistemului vascular. Pentru controlul bolii sunt luate în considerare următoarele măsuri: folosirera unui material de plantat sănătos, care provine din câmpuri fără plante atacate de uscarea timpurie; controlul chimic al ciupercilor şi nematozilor implicaţi în această boală complexă; folosirea de soiuri tolerante.

Rizoctonioza cartofului (Rhizoctonia solani)

Rhizoctonia solani este o ciupercă polifagă care produce pierderi multor specii, inclusiv cartofului. Ea poate persista în sol şi produce multe simptome pe planta de cartof, scleroţii de pe tuberculii de consum nefiind agreaţi de către consumatorii din ţările unde cartoful neprelucrat se vinde spălat. La cartoful de consum care îşi încheie ciclul biologic pierderile cantitative sunt nesemnificative, în schimb prezenţa scleroţilor pe tuberculi atrag deprecieri calitative, care au influenţă negativă asupra preţului de vânzare. Atacul cel mai sever se înregistrează până la răsărirea plantelor de cartof. Pe lăstarii în curs de răsărire se observă zone necrozate de culoare brun-negru, pe o parte sau pot înconjura lăstarul, ducând la uscarea părţii de deasupra leziunii. Uneori se formează un nou lăstar de sub leziune. Şi acesta poate fi atacat, proces ce se poate repeta, ceea ce va duce la întârzierea răsăririi sau chiar la nerăsărirea plantelor. Ciuperca poate ataca tulpini mai dezvoltate şi stoloni, dar atacul este mai puţin frecvent. În condiţii favorabile, atacul poate fi puternic, leziunea înconjurând tulpina, provocând răsucirea foliolelor din vârf sau chiar uscarea tulpinilor. Uneori leziunile deranjează chiar transferul sevei elaborate, a carbohidraţilor spre stoloni, aşa că la inserţia frunzelor se formează tuberculi aerieni. Atacul pe stoloni poate cauza uscarea stolonilor, ceea ce duce la scăderea producţiei. În alte cazuri, atacul ciupercii Rhizoctonia solani pe stoloni duce la scurtarea şi ramificarea lor, ceea ce are ca efect formarea tuberculilor strânşi în jurul tulpinilor. Aceşti tuberculi sunt mici şi mulţi deformaţi. Un alt simptom frecvent este prezenţa unui manşon alb de miceliu la baza tulpinilor imediat deasupra solului. Acest miceliu pe care se formează sporii trăieşte saprofit şi deci, nu produce daune plantelor. Pe tuberculi, scleroţii sunt simptomele cele mai cunoscute. Ei sunt de culoare închisă negru-brun, crustaţi şi sunt evidenţi după spălarea tuberculilor şi se pot confunda cu particulele de sol, dar nu se înmoaie în apă. Scleroţii sunt o aglomerare de hife care la început sunt gri-deschis, devenind negre după câteva zile. Sunt de forme diferite, obişnuit au 1-5 mm diametru, dar în anumite cazuri mai mult de jumătate din suprafaţa tuberculilor poate fi acoperită cu aceste cruste negre. Rizoctonioza poate produce pierderi însemnate odată cu ridicarea pretenţiilor pentru calitate. Măsurile de protecţie şi control al bolii urmăresc în primul rând reducerea sursei de inocul. În multe ţări nu se admite ca în cartoful pentru sămânţă să fie mai mult de 5% tuberculi cu scleroţi. Prin faptul că acest parazit este destul de activ la temperaturi scăzute, de până la 10 grade Celsius, plantarea timpurie a unui material cu mulţi tuberculi infectaţi, rizoctonioza poate produce pagube semnificative, mai ales că la aceste temperaturi paraziţii naturali ai acestei ciuperci nu sunt suficient de activi. De aceea este important ca plantarea să se facă superficial, când temperatura solului este de 8-10 grade Celsius, ceea ce va grăbi răsărirea. Pentru controlul chimic al acestei boli există fungicide care se aplică concomitent cu plantatul (substanţe de tipul Rizoolex 1250 g/t de sămânţă). Totodată, cu
plantatul se aplică şi insecto-fungicidul dorit (substanţe de tipul Prestige 290 FS, care, pe lângă rizoctiomioză, protejează culturile de afide şi gândacul din Colorado).

Râia făinoasă (Spongospora subteranea)

Ciuperca atacă toate părţile subterane ale plantei de cartof. Anii ploioşi favorizează apariţia bolii, mai ales pe solurile nisipoase şi mai puţin în cele argiloase. Pierderile se limitează la aspectul comercial în cazul cartofului pentru consum. Primele simptome care pot fi observate sunt nişte mici sfere pe rădăcini cu diametrul de câţiva milimetri. La început ele sunt deschise la culoare, apoi se închid la culoare şi se descompun. Dacă sunt multe rădăcini atacate, plantele suferă, se veştejesc, uneori chiar se usucă. Atacul se poate manifesta pe stoloni şi în special pe tuberculi, sub forma unor mici pustule sau băşicuţe de culoare deschisă care cresc încet. Mai târziu, coaja de pe aceste pustule se rupe şi este eliberată o pudră neagră, sporii ciupercii. Acum diferenţa dintre râia comună şi această boală este evidentă prin faptul ca fragmente din coajă ce acoperea sporii rămân ataşate de marginea leziunii. În condiţii de umiditate ridicată, la unele soiuri leziunile pot evolua, fiind mai adânci şi cu diametrul mai mare. Agentul patogen supravieţuieşte în sol sub forma sporilor de rezistenţă, ei rămânând viabili până la 6 ani. Mai mult, sporii rămân viabili şi după ce trec prin tubul digestiv al animalelor, rezistând şi la procesul de fermentare a gunoiului de grajd. Rădăcinile de rapiţă pot fi infectate, dar nu se formează spori de rezistenţă pe zârna (Solanum nigrum), ciclul biologic se desfăşoară complet. Umiditatea ridicată şi temperaturile scăzute favorizează atacul pe tuberculi, iar după ultimele date recente pH-ul nu este un factor care să influenţeze evoluţia bolii. Ea poate apărea în soluri cu un pH extrem de mic, dar şi în cele cu un pH foarte ridicat. Agentul patogen supravieţuieşte în sol, dar şi pe tuberculii atacaţi care asigură principalul mijloc de transmitere de la o solă la alta. Ţinând cont de acestea, prevenirea răspândirii şi controlul acestei boli se pot realiza prin folosirea unui material de plantat sănătos, eliminarea solanaceelor din rotaţie, asolamente cât mai lungi pe solele infectate. De asemenea, trebuie să avem în vedere provenienţa gunoiului de grajd, dar şi eliminarea excesului de umiditate.

Victor VĂTĂMANU